BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 22 iunie 2016

contraste, contrarii

Viața reală. Fb. Să alergi pe malul lacului într-o zi fierbinte, simțindu-te cam ca un rac la fiert în aburi. Să dai click-uri pe fb. Să înceapă televizorul să scoată pârâieli ciudate gata să explodeze. Să citești părerile unora sau altora pe mail. Să faci ceva ce-ți place. Să stai la serviciu cu ochii în monitor 8-9 ore pe zi. Să cauți soluții la probleme reale când vezi că procrastinarea nu mai are rost. Să zaci pur și simplu.
Weekendul ăsta prelungit a fost... pașnic, casnic. Pentru că era ziua maică-mi. Care însă n-a avut niciun chef să fie sărbătorită, nici s-oscot la o prajitura sau cafea sau suc. Foarte recalcitrantă. Da, și nici să plec pe-aiurea (erau multe excursii interesante weekendul ăla prelungit cu rusaliile) n-a vrut să mă lase. Și am avut parte de căldură mare, monșer, toate zilele alea. Dar cel mai nașpa a fost chiar sâmbătă. Căldură mare - prima zi infernal de caldă - dublată de aer aburos și vânt lipsă. Dimineață am tras o alergare prin Herăstrău - dar n-am reușit să ies pe ușă înainte de 10 jumate. Ofticată pe RunKeeper care mi-a tot făcut figuri la înregistrarea track-ului prin gps, am trecut la Endomondo, dar am depistat că și ăsta e bou. Și în plus nici nu mai poți modifica ce s-a înregistrat. Acum practic mi-a „uitat” vreo 2 km de alergare de la mine până la cele două foste Expoflora din parc. Asta e, în viziunea lui am alergat 5 km într-o oră și ceva - că de, timpul l-a ținut mine, dar distanța nu. Am alergat greu, din cauza aburului din aer respiram greu. Transpiram dar nu puteam să mă răcoresc ca de obicei pentru că era atâta umezeală încât transpirația nu se evapora ci staționa bine mersi pe piele. Am tras o tură obosită și apoi am recuperat-o pe maică-mea care venise și ea în parc. Am stat pe bancă pe-o alee umbroasă și m-am hidratat, am mâncat o banană... Ba am luat și o frigăruie de la tarabele pregătite pentru serbările de Rusalii. Apoi go home cu metroul. Acasă cald. Aprind televizorul, ne uitam la știri sau ceva de genul când trosc, pleosc, pâr pâr face ăsta niște figuri de am înghețat de spaimă. Ceva în tinterior a făcut scurtcircuit, scântei. M-am repezit la priză, am apăsat întrerupătorul și pe urmă am și scos totul din priză, și TV și mediabox. Televizorul mortus est. După faza asta am mai băut un ceai și m-am dus la culacre - total ămpotriva obiceiului, că de mică eram dintr-ăia care nu dorm la prânz. Și chiar am dormit vreo două ore. Când am făcut ochi am decis cu maică-mea ca după 8 încolo când s-o mai răcori să ieșim iar la o plimbare în parc. Și vorbind noi așa, decidem să scoatem de la naftalină (adică din dormitor unde devenise suport de haine) televizorul moștenit de la Alex. Ditamai hardughia de 60 de kile noroc că e pus pe o măsuță pe rotile și putem să îl manevrom. Deci planul e așa - o să folosim acest big tv cu măsuța aferentă. Dar va trebui să aruncăm vechea vitrină din sufragerie, pe care stă răposatul televizor. În locul ei, pentru depozitarea țoalelor și lenjeriilor de pat care se aflau în lateralele vitrinei, ne vor trebui două comode cu sertare. Cum maică-mea văzuse într-o vreme la Cora ceva în genul ăla, zicem că mergem pe la 8 cu metroul la Lujerului, intrăm la Cora, ne uităm la mobilă și pe urmă luăm 41 până în Herăstrău. Planul de-acasă se schimbă nițel pe parcurs, în sensul că am plecat mai târziu, pe la 9 eram de-abia în drum spre Cora. În fine, ajungem, deși noapte deja era cald oribil, la cora bineînțeles că nu găsim ce căutam, era o comodă dar scumpă și într-o culoare ca nuca-n perete printre ce mai avem noi prin casă. Și vedem că nici nu se oferă servicii de montaj. Așa că ne luăm rapid tălpășița. Luna se vedea ușor împâclită. Ajungem cu 41 la Cașin, unde era o mare de lumină de la nocturnă, stadionul de rugby plin, meci în desfășurare. Căscăm gura în trecere, ajungem în parc, ne învârtim puțin, mai bem apă de la cișmea - era tot foarte cald și irespirabil. Trecem din nou pe lângă stadion, meciul tocmai se terminase, lumea pleca valuri-valuri... și deodată încep artificiile. Cu ocazia asta am avut parte de un spectacol de artificii gratis. Și foarte frumos și neașteptat. Am căscat ceva vreme gura apoi ne-am reluat mersul spre casă. Luna era deja abia vizibilă, de unde concluzionăm că au apărut oarece nori. Și pe alocuri se simșea și bâte un pic de briză prin aerul gros și neclintit, irespirabil. Ajunse pe la Domenii devine clar că undeva departe, în spatele norilor, erau fulgere. Din când în când câte un nor îndepărtat, cam pe direcția casei noastre, se lumina de parcă-i aprindea careva un bec în burtă. Tunete - nu. Ne-a fugit de sub nas un tramvai, așa că insist să mergem pe jos până acasă. Mergem. A fost mai plăcut, cu câte o briză adiind câteodată, cam când ajungeam la vreo intersecție... Norii sclipeau tot mai des. La un moment dat ne întrebam dacă nu cumva ne-o prinde ploaia sau furtuna. Pe stradă era liniște și nici țipenie. Din când în când trecea câte o mașină să mai tulbure liniștea. Și câte un tunet - da începuseră să se audă și tunete. Dar eram deja aproape. Și nu ne-a prins nicio ploaie. E drept că a plouat ceva mai târziu, dar asta după ce au trecut norii cu fulgere și tunete, care au făcut un spectacol magnific.
A doua zi, duminică, am respectat programul de plimbare dimineața și plimbare seara, de data asta fără alergat și fără Cora. În pauza de după-amiază am ciugulit câte ceva apoi maică-mea a tras un pui de somn. De astă dată nu m-a luat somnul, eram vioaie, așa că am citit țn continuare Eleganța ariciului. După plimbarea de seară am târât televizorul din dormitor în sufragerie ca să văd dacă funcționează. Funcționează. În concluzie am avut de șmotruit - șters praf, reorganizat haine prin dormitor etc.
Luni am început iar cu o alergare - de data asta mi-am băgat picioarele în endomondo și-n toți gipieșii măsii și am alergat pur și simplu. A mers mai bine, pentru că aerul nu era atât de irespirabil ca sâmbătă. Apoi iar am făcut joncțiunea cu traseul maică-mi iar la întoarcere am trecut prin Lidl de unde ne-am întors destul de încărcate cu prostii. Eu am fost foarte fericită c-am găsit o pereche de nădragi de alergare trei sferturi, că taman constatasem sâmbătă că vechea și credincioasa mea pereche de nădragi de sport luați acum 3 ani a cedat fizic pe ici pe colo fibra elastică s-a dus de râpă și în concluzie se răriseră rău de tot. Seara iar plimbare și asta a fost vacanța.
Cert e că m-am cam odihnit, am recuperat ceva din deficitul cronic de somn. Apoi mi-am dat seama cât timp îți fură inutil televizorul. Caști ochii, te captivează ceva și hop, gata ziua s-a terminat și tu n-ai făcut nimic.
Ieri și azi am dat pe net peste niște gândiri ale unor altor oameni. Unul e despre procrastinare, altul despre diferența dintre sport și „sport”, care mi-au remintit niște adevăruri, mai bine zis mi le-au adus în față. Da, o viață avem dar ne tot chimuim să uităm că doar atât avem, o trăim de parcă am avea cel puțin 100 de vieți...

vineri, 17 iunie 2016

People are strange when you're a stranger

La locul ăsta de muncă, la un an (fără câteva zile) de când m-am angajat pot spune că e primul meu job unde n-am reușit să stabilesc o conexiune cu restul colectivului. Mai vorbesc câte ceva cu câte unul sau altul, dar dincolo de asta nu e nimic. Parcă n-aș face parte dintr-un colectiv. Sunt a stranger. Nimănui nu-i pasă că sunt acolo sau nu, decât în momentele când arde ceva ce trebuie dat în tipar. În rest, sunt un fel de omul invizibil. M-am ofticat o vreme, pe urmă nu mi-a mai prea păsat. O vreme am încercat să go with the flow, să ies cu ei la țigară, să merg la masă la vreo cantină indigestă cu ei... Să fiu și eu acolo. Dar dijaba. Atunci i-am lăsat în plata domnului, mereți voi pe drumul vostru, că oricum eu nu fumez iarbă ca să-mi fac viața suportabilă, prefer în loc de asta să merg în excursii, în drumeții pe munte, să beau beri cu prietenii. Trist e însă faptul că acest timp alocat muncii la birou e un timp lipsit de empatie, de prietenie, e un timp sec și alienant. E drept, aici nu mai am mega problema din timpurile pastelate cu lipsa de timp cronică - de fapt ăsta e marele câștig. Plătit însă cu însingurare. Mda, pe o parte câștigi, pe alta pierzi....
O constatare recentă: oamenii se schimbă, năravurile rămân. Din cei 7-8 câți am fost când m-am angajat, acum mai sunt aceiași doar trei, cu mine patru. Dar atmosfera e neschimbată. Marea schimbare a fost acum de curând când au plecat aproape simultan doi oameni din creație și în loc a venit unul. Same shit. Different faces, same thing. Și tind să cred că o firmă e oarecum oglinda lui cappo di tutti cappi. De aia Pastelul Ioanei era agitat, bipolar, cu asmute-i pe unii contra celorlalți, de aia Pastelul Danei e haotic, de aia Armada lui Tibi e oarecum misogină și schismatică...

Acum brusc, printr-o fractură logică, trec la „Eleganța ariciului”. La a te hrăni cu frumusețea lucrurilor mici, cum ar fi frumusețea unei cești de ceai din porțelan, savoarea unei cafele, sau a unui ceai, din frumusețea unui copac, cu frumusețea unei cărți - a unei lumi imaginare, a unui gest, a unei poezii, a unui cântec... O concluzie cu care-s de acord, și pe care am auzit-o prima dată de la Dominic, care și el a preluat-o de prin alte cărți. Da, ca să reziști cotidianului anost, ai nevoie de mici pete de frumos cu care să te salvezi de la deprimare, frustrare sau întristare.

joi, 16 iunie 2016

Maugham

La vârsta asta venerabilă l-am descoperit și eu pe Somerset Maugham. Mă rog, multe lipsuri am eu la capitolul cultură generală, ăsta fuse doar unul mic, mic.
A fost o surpriză plăcută. Am citit „Ploaia și alte povestiri”. Majoritatea povestirilor sunt plasate în zona colonială engleză din Asia sau au o legătură colaterală cu coloniile. Sunt povestiri cu final neașteptat, fiecare are un ceva aparte, o situație, o întâmplare care erupe (sau a izbucnit la un moment dat) din banalul și monotomia vieții lipsite de evenimente neașteptate. Oameni aparent banali, placizi, fac la câte un moment dat, neașteptat pentru toți ceilalți, un ceva care rupe grav obișnuitul și normalitatea. Acest ceva poate fi de la crimă până la deveni cineva complet nou. Vieți, destine aparent previzibile și plicticoase, se dovedesc ieșite din comun. Mi-a plăcut și scriitura, mi-a plăcut tot.
Acum am trecut la „Eleganța ariciului” de Muriel Barbery care promite mult.

marți, 7 iunie 2016

Cucerirea Nicopole-ului

La 'jdemii de ani de la bătăliile de la Nicopole cu turcii, iată că, într-o pașnică zi de sâmbătă, un grup pașnic de călători, 100 de suflete, am invadat Nicopole-ul. We took over Nicopole. Am venit pe Dunăre, cu bac-ul (denumit pompos și fals ferry boat) - dificil, mă gândesc că în orice năvălire cu scopul de cotropire pot oricând apărea obstacole nebănuite...


Din nou Bulgaria m-a uimit cu zonele ei calcaroase, spectaculoase. Ne-am cocoțat până în vârful răposatei cetăți Nicopole, acolo unde pe vremuri s-au dat bătălii sângeroase. Acum se mai vede o poartă, rămășițe ale zidurilor exterioare și din loc în loc câte o mică bucățică de zid interior. Multă vegetație, flori multicolore de câmp, gâze, niște cai pășteau liberi până să invadăm noi cetatea, după care au fugit.


Se vedea frumos malul românesc, de unde veneau amenințători nori de ploaie, și la fel de frumos se vedea în ansamblu orașul Nicopole, amplasat în terase, vale-deal, înșirat pe versanții dealurilor. De departe chiar arată pitoresc.
De aproape, nu mai e chiar așa. Se vede că e un oraș sărac. Nu vezi opulența românească și nici mega discrepanțele din orașele românești (unu-doi cu viloanțe și mașini scumpe, alții trăind în șanțuri). Aici nivelul general pare a fi foarte modest, mașinile vechi, casele cam obosite, iar clădirile comuniste din centru sunt niște ruine. Mai încolo, pe aleile cu case, e frumos, căsuțe, grădini, verdeață. Zona pe unde am urcat către monument ara chiar foarte frumoasă.
Deci un amestec de vechi cu „nou”, unde noul nu rezistase prea bine, devenind decrepit și hidos, iar vechiul se păstrase bine, cu un aer de noblețe mediteranean-balcanic.


Spectaculoasă este faleza de cretă, cu biserica rupestră Sf. Ștefan. Aici ne-a prins ploaia, dar o ploaie caldă, care nici nu a ținut mult. N-am urcat până la biserică, aveam adidașii de tăvăleală, cu talpa tocită care alunecau de mama focului, am admirat peisajul de jos.


Apoi, cum se lungea cam mult până să urce și să coboare toți, o mică trupă (trupa Terra) am cucerit înaintea grosului trupelor monumentul, urcând pe trepte pitorești, pe un soare după ploaie de-a dreptul arzător.


Apoi peripeții de părăsire a țărmului bulgăresc și re-intrare în România, cu încă o oră jumate la vama românească (tot așa a fost și la venire), după care, obosiți psihic am eșuat pe cârciuma de după vamă, briza Dunării sau ceva de genul, care a capotat la atâția clienți, am renunțat să comand ciorba pe care mi-o doream după jumătate de ora de așteptat ospătarul să vină cu comanda. M-am salvat cu ultima bere bulgărească (strălucită idee cu cele trei beri, deși m-am gândit că mă cam întrec cu gluma... dar în cele din urmă astea 3 beri și două sandwich-uri au fost mâncarea mea pe ziua aia).
Apoi grupul s-a divizat, un autocar a plecat la 6 și ceva spre București, al doilea așteptând ca cei ce-și comandaseră de mâncare să termine de mâncat și plătit. Am trecut prin Turnu Măgurele, cred că mai prin centru, și am salutat din mers cu urale două nunți pe lângă care am trecut. A mai și picurat din când în când, iar după Alexandria am văzut și un picior de curcubeu.

joi, 2 iunie 2016

De la Maroc la Monteoru

Seara de marți ar fi fost o seară banală, cu o alergare în jurul Herăstrăului pe înserat. Dar mulțumită Elenei, a fost o seară plină de evenimente frumoase.
Văzusem de ceva timp că Sori Țigăeru, amică de călătorii cu Terra, fusese în Maroc. Și posta câte o poză de pe-acolo, aducând aproape zilnic o infuzie de exotism și de călătorie în zilele mele de job și de rutină. Apoi s-a întors și a făcut event la Journey Pub unde, ca și data trecută, urma să povestească, să arate poze, să ne transmită impresii de călător. Inițial voiam să merg, pe urmă mă răzgândisem pe principiul că mai bine mă duc eu în Maroc decât să ma oftic văzând ce mișto a fost la alții. Dar dacă Elena a tras de mine și deși parcă aveam un pic mai mult chef să alerg, am zis hai să merg. Și nu mi-a părut rău.

Am ajuns tocmai când soseau și Elena și Claudia la Romană și am făcut cei 20 de pași până la Journey Pub împreună. Aici frumos, mi-a plăcut și terasa, și partea închisă. Prezentarea lui Sori era la etaj. Decor plăcut, tematică de călătorii, ne-am pus la o masă lângă geam. Nici nu ne așezăm bine că hop, de la altă masă la geam vine la noi Radu, alt amic din călătorii. Văd că la masa lui era și Narcis Hai-Hui. Trăncănim ce trăncănim că văzuserăm că Radu se întorsese de curând din Japonia. Apoi Elena se duce să facă cunoștință și să vorbească cu Narcis despre care auzise atâtea de bine de la amicii noștri de călătorii. Mă duc și eu să îl salut și cum facem cum dregem, ne mutăm și noi la masa lor. Și cu Elena în vervă care ne povestește că o să fugă pe la 8 ca să ajungă la un concert, din vorbă-n vorbă concluzionăm cu toții că pare interesant concertul și că mergem toți.
Prezentarea a început mai târziu decât ne așteptam, dar a fost frumos, ne-a transportat în acel univers magic îndepărtat. Poze frumoase, condimentate cu istorisiri interesante. Plus o bere neagră, a mers strună.
Apoi dă Elena semnalul că e cazul s-o luăm din loc ca să ajungem la concert. Era vorba de concert Aida și Noi, la Terasa Monteoru.
Trecem de Eden, de Muzeul colecțiilor de Artă și ajungem. Ca și Eden, Monteoru e o terasă simpatică, colorată, pitorească, în spatele unei clădiri vechi și frumoase dar cam lăsate în paragină. Multe beculețe deasupra, printre copacii mărginași, măsuțe, scaune, atmosferă hipsterească - sunt convinsă că 80% dintre cei de-acolo erau oameni de prin publicitate sau wannabees. Ne-am așezat la o masă pe care scria rezervat dar era lipsită de locuitori - nu ne-a deranjat nimeni. Și chiar înainte să ne ia comanda, a început concertul. O trupă multinațională, solista din Serbia, doi români (chitariștii) și un baterist din Chile. Au cântat un melanj de „Glam Disco, Psychedelia, Gypsy, Funk, Drum’n'bass, Balkan, Urban Folk, Rockabilly etc“ drăguț, văd că e la mare modă îmbinarea asta de genuri peste teme etnice. Muzică ascultabilă, drăguță, după cum am zis, drăguți și ei, simpatici.Cred că ne era foarte bine aranjată sonorizarea, că parcă de multe ori tobele băteau restul, inclusiv vocalul, dar așa e cu concertele î aer liber ale trupelor mici. Ne-am simțit bine. Dar oricum pe la 22 - 22 și ceva ne-am tirat - cam în pauza concertului, eu și fetele spre Victoriei, Narcis spre alt concert (Radu o tăiase mai devreme, cred că nu fusese prea încântat de genul ăsta de muzică).

De la nuntă la concert și înapoi

Și a venit duminica de 29 mai. Când luasem bilet la Scott Bradlee's Postmodern Jukebox (PMJ) îmi părea că e hăăt departe peste juma' de an. Și nici nu visam că Răzvan și Corina or să facă nuntă fix în aceeași zi. Și nici că toate astea se întâmplă duminică.
Dar iată că așa s-a potrivit. Când, într-un târziu, m-am prins că există o astfel de suprapunere de evenimente, am început să mă gândesc cum fac și dreg să le îmbin și să nu ratez niciunul dintre evenimente.
După multe răzgândiri, formula optimă a fost: biserică, restaurant, fuga la concert, fuga înapoi la restaurant, party, go home and sleep quick că a doua zi e luni. Și am și anunțat că o să întârzii.
Nunta, frumoasă. După o săptămână ploioasă, weekendul a sost însorit și cald. Foarte cald. 

Am ajuns la biserică mergând pe jos pe niște străduțe pe care n-am mai fost niciodată, cu copaci umbroși, trotuare mici și case frumoase. Biserica Vatra Luminoasă era în plin soare, cu tufe de trandafiri cățărători la intrare. Slujba începuse când m-am strecurat din soarele arzător în relativa răcoare din biserică. Văzând statura impozantă a mirilor, am știut ca am nimerit unde trebuie. Am zărit imediat și figuri cunoscute, mi-a sărit în întâmpinare Daniela, cât eu eram încă ușor orbită de soare, apoi am început să mai văd din ce în ce mai multe fețe cunoscute.

Nu am fost singura care a apărut pe parcurs, ne-am adunat o gășcuță serioasă. Slujba - ca orice slujbă, de menționat doar patosul cântăreților. Răzvan murea de cald cu costumul pe el, s-a văzut la un moment dat dintr-un gest. Cât preotul se mai învârtea pe-acolo a mai și vorbit ceva cu Corina și nașul. A fost funny.

La ieșirea din biserică, poze poze și ne întrebam dacă să mergem direct la restaurant - Rebeca Ballroom -și cum ne întrebam noi așa, Cătălina, care stătea la câteva case mai încolo, ne-a invitat haideți la mine, că eu trec întâi pe-acasă. Mini-gășcuța noastră de 4 cu Cătălina 5 ne-am pus în mișcare înainte să termine toată lumea de făcut toate pozele și am profitat de ospitalitatea ei. O casă frumoasă, pe o străduță liniștită, pe sub tei umbroși. Un vis! Ne-am odihnit, am băut o cafeluță, am trăncănit apoi am pornit spre Rebeca Ballroom. Descoperisem între timp că stăteam toate la aceeași masă.

Acolo ne-au întâmpinat mirii, care tocmai se pozau la intrare și gașca veselă, Georgiana, Reta, Dana, Andrei, care fumau la o măsuță. Andrei ne-a și prins în poză.
Am intrat, șampanie, miri, masă, mersul firesc la o nuntă. Lume cunoscută venea, tot venea. Ne-am pozat, am ciugulit prăjiturele de început, ne-am învârtit încolo-încoace, apoi a venit antreul.

 Imediat după au sosit și Irina și Elena cu Dominika. Eu am fost super încântată de antreu, că nu plecam la concert cu stomacul gol. Ba am prins și o tură de dans. Și așa, pe nesimțite, s-a făcut ora 19, când trebuia să mă tirez ca s-ajung la concert. Am aflat că există un troleu - ba chiar două - care duce în centru.centru. Evident n-a venit ăla care ducea la Universitate, ci ăla care duce la Romană, noroc că m-am prins pe parcurs și m-am dat jos la timp. Am făcut permutări, am mers pe jos și am ajuns la timp.
Le-am găsit pe Cris și Maria la intrare, nu reușiseră să dea bilatul Ralitsei. Am intrat, aveam locuri bune.
Concertul a fost foarte foarte mișto. Cum nu sunt foarte la curent cu hiturile actuale m-am prins doar la câteva melodii ce erau înainte de remixare în stilul anilor 1920-1930 - specificul PMJ. Mai multe detalii de la alții mai pricepuți aici. Și aici.

Cert e că mi-a plăcut mult de tot. Se vede profesionismul și talentul. Show ca lumea, antren. Nici nu am simțit când au trecut cele două ore plus bisurile.
Ei, și cum s-a gătat concertul hop să ajung iar la nuntă. Zgârcită cum sunt, și fiind 22:30, am zis că iau troleul, nu taxiul. Am pierdut așa vreo 15-20 de minute, dar am prins apoi un troleu care se retrăgea la depou Vatra Luminoasă, adică la fix 2 minute de Rebeca Ballrooms. Am sosit rapid. Am prins dans, mult dans, friptura și tortul. Și iar a zburat timpul de s-a făcut ora 2 noaptea. Lumea deja se căra de ceva vreme valuri-valuri. Eu m-am tirat pe la ora 2:30, odată cu Elena.
Am ajuns repejor acasă, dar eram prea vioaie și în loc s-adorm imediat cum credeam, m-am uitat pe pereți o grămadă până s-adorm. Și, în mod ciudat, nici la trezire nu eram moartă de oboseală, ci destul de fresh, și n-am întârziat decât cu juma de oră în plus față de normal.

Related Posts with Thumbnails