micutze aberatzii

Aripi moarte, frunze, cețuri şi sori, ceruri prăbuşite, corăbiile au devenit schelete arse în deşert, toate construcțiile şi conceptele s-au prăbuşit, apoi le-am prăbuşit voit de tot,  le-am risipit cu furie. Lumea s-a sfârşit. Ce e dincolo de limita cunoaşterii şi necunoaşterii, de limita vieții şi morții... zonă crepusculară... Un vis a murit. Apoi timpul şi spațiul au tremurat, implozie şi explozie, universul s-a sfârşit şi a început. Se pare că era un vis frumos, de vreme ce liniştea cântă un recviem din foşnet de frunze, cu rafale de vânt şi presară peste tot ceruri senine şi sori. Adagio de Albinoni. Am murit câteva clipe azi. Poate eram la o fâlfâire de aripi de the other side sau de pierderea cunoştinței, doar. Poate doar ca să îmi dau seama că nu e aşa amuzant, că nu mă dau dusă pe apa neagră scânteietoare a Styx-ului, deşi voluptatea înotului era tentantă... I'm still alive, se pare.

Uneori, deşi te aştepți la orice, tot se găseşte să te surprindă ceva. Amalgam. Mici întrebări şi mirări. Mixed up feelings. Încă nu s-a distilat mare lucru în mintea mea. Totuşi e relativ linişte. Deşi somnul face fițe cu toate că asta nu îl caracterizează de obicei. Un fel de stare de veghe semialertă şi semisomnoroasă în acelaşi timp. Zeii se amuză în feluri nebănuite. O să termin aberația asta altă dată, când bufnițele vor fi terminat de cântat şi zeii vor fi râs suficient, iar ficțiunile poveste în poveste în poveste se vor fi închegat sau din contră se vor fi risipit în alte fire narative care încotro, descâlcindu-se... sau din contră... nu se ştie cine spune povestea, unde se duc toate acțiunile, cine sunt personajele, totul e... cum e. viața e scurtă, dar chiar şi aşa din când în când te întrebi dacă are vreun rost.  străluciri şi întunecări, găsiri şi negăsiri, cuvinte şi necuvinte, suflete sau miraje, efemeride.  sigur, alte dăți pare ca viața în sine să f

ziceam mai demult mai în glumă mai în serios că am mai mult întrebări şi îndoieli decât certitudini... Acum pot dezvolta ideea: am doar întrebări şi îndoieli... şi niciun răspuns sigur, nicio certitudine. Cu cât despic firul în patruzeci şi patru, cu atât sensul se pierde, fuge, se disipă... şi nici recompunerea întregului din părticelele analizate nu aduc vreo lămurire... Totul e neclar fiind în acelaşi timp foarte clar, totul e contradictoriu... Eu sunt contradictorie... Lumea întreagă e contradictorie. Operez cu noțiuni incompatibile care ba sunt ba nu sunt coerente, sensurile se strecoară printre degetele rațiunii ca nişte zvârlugi, seturi diferite de fapte şi ipoteze au oarece coerență separate fiind, în contexte şi pe niveluri diferite, dar puse cap la cap nu mai au niciun sens, nimic nu se pupă de nicio culoare. Şi totuşi?!

O zi un pic aiurită, începută cu aşteptat la Medlife, descoperit mici  problemuțe de urmărit... Ajuns la muncă cu o oră întârziere... La muncă mă aştepta ia tricoloră comandată de la tanti din Bistrița (şi de unde poate fi o ie frumuşică oare? well, made in India, of course) plătită de colegi... şi muncă multă. După amiază toamna a început să îşi strângă oştile, nori şi vânt şi frunze moarte şi am simțit cum îmi scade drastic energia şi tonusul, semitristețe liniştită, pustiu rătăcit undeva departe, ca printr-o pâslă izolatoare... Pe la 7, când am terminat ce aveam de făcut, în drum spre autobuz, sub cerul plumburiu apăsător cu irizații rozalii m-a pocnit un chef nebun de mers pe jos, aşa că am pornit pe străduțele întunecate, pe scurtătura obişnuită spre Afi, unde aveam oricum misiunea să cumpăr ananas şi banane. La ieşirea din Afi în lumina felinarelor se vedea ploaia măruntă de ziceai că ninge cernut. Ploicica asta mi-a alungat stările melancolice autumnale. Cu cât picura mai m

Azi a fost, după ziua obositoare de ieri (şi cu sincope de energie), o zi frumoasă şi tihnită. M-am trezit hăăt târziu, am lenevit în pat până pe la ora 2, am alergat cu plăcere o tură amplă de Herăstrău, m-a bucurat lumina şi căldura soarelui, m-am simțit plină de o energie bună, am stat pe iarbă la soare (până s-a moşcăit maică-mea să vină şi ea). O zi de toamnă frumoasă, aşa cum îi place sufletului meu.

O zi cu trezire indecent de devreme. Am fost ajutor de ghid în practică. Excursie pe vârful Lespezi din Făgăraş. Ciudat, dar nu mi-a prea făcut plăcere. What the fuck?! N-am fost nici prea sociabilă, partea de prezentare, pentru care îmi adunasem informații dar nu apucasem să structurez speech-ul nu mi-a ieşit altfel decât (cam) varză... Muntele în sine a fost frumos, am avut şi noroc de vreme însorită... dar pana mea, cap prost, n-am reuşit să mă bucur cum s-ar fi cuvenit. Abia puțintel pe la final. La naiba. Trecând de aceste trăiri haotice, să zic câte ceva de muntele ăsta. Lespezi chiar îşi merită numele. E presărat cu bucăți plate de rocă - cu lespezi. Parcă s-ar fi jucat nişte copii de uriaşi aruncând unii în alții cu pietre, uneori făcându-le mănunchi şi înfigându-le în pământ şi lăsând dezordine pe munte. Nu ştiu ce roci sunt, poate gresii, ceva friabil, care se despică pe lungime. Am urcat mult, de la Piscul Negru prin pădure până la stână, apoi o grăma

Nu am niciun motiv concret, dar azi mi s-au înecat toate corăbiile. Demult n-am avut o zi așa depresivă, cu energia la pământ sau chiar sub, cu moralul la fel... cheful de viață... numai de viață nu e. nuș' ce dracu e cu mine.

Nu ştiu, nu mă simt chiar eu însămi zilele astea, cumva. Mă simt aiurită, sucită, nehotărâtă, unele chestii mă afectează aparent banal dar se pare că nu numai, creierul se duce pe câmpii... Nu prea ştiu ce vreau, amestec lucruri... Sunt o varză de sentimente şi porniri contradictorii. Sictirul îşi rânjeşte iar colții după mult timp... impulsionat de nesiguranțele Danei care din când în când nu se simte apreciată şi de aici şi recurentul motiv al venitului la program care de fiecare dată mă face să-mi vină dracii şi cheful să îmi iau câmpii definitiv şi departe... chiar dacă ştiu că e o fază şi că mai trece cu timpul... tot mă umple de stări naşpa care nu-mi plac şi nu-mi priesc... Aş lua-o la fugă undeva, doar că ştiu că de mine nu pot fugi şi prin fugă doar amâni... că sictirul nu dispare aşa... Dar chiar şi aşa, tot am o stare de lehamite, de zădărnicie şi de lipsă de putință şi de perspectivă...

azi am de executat un dublu tulup (habar n-am cum se scrie, e fo figură din patinaj artistic) - şedința de ghizi pentru excursia de pe Lespezi, anunțată bineînțeles din scurt, urmată la un fir de păr distanță de programarea la dentist. Parcă văd că se lungeşte şedința asta la care habar n-am ce se trabileşte şi întârzii la dentist şi îi stric omului programul. Am oarece emoții legate de excursia asta,  din spusele unui cunoscut e lung, mergi mult de tot (tipic pentru Făgăraş) şi mai e şi ceva un grohotiş al naibii undeva. Dar cică peisajele sunt superbe. În fine, sper să fie bine... Şi avem şi nişte obiective despre care să vorbim fiecare dintre noi, ghizii în practică - cică sunten 4 inşi în practică. Şi 3 ghizi oficiali. La 20 de inşi. Later edit. 3 ghizi în practică, 4 oficiali. La 40 de oameni înscrişi. De treabă oamenii. Sper să fie totul bine pe traseu. Interesant să vezi din partea cealaltă cum se fac planurile pentru gestionarea timpului şi a năravurilor turiştilor. Cum să a

O zi de sâmbătă cu vânt în plete şi cu totul în nori (nu doar cu capul). O trecere prin inima unui nor - un frig care te îngheață pân' la oase. Şi multe stări contradictorii, contrastante. Sub amenințarea ploii de la ora 14 am pornit spre Transalpina şi Parâng. Dimineața părea fără nor, dar până să intrăm pe Transalpina norii s-au ivit din ce în ce mai pufoşi şi masivi. Autocarul dansa pe serpentine întâi prin sate vâlcene încărcate de meri, apoi printr-un peisaj mai golaş către Rânca. Serpentine spectaculoase, la venire m-au impresionat mai puțin, dar la întoarcere, aurite de lumina amurgului mi-au plăcut la nebunie. Ajunşi la pasul Urdele am pornit să urcăm. Norii acoperiseră complet cerul, cenuşiul pufos şi mult nuanțat se aşternuse peste nu demult albastrul cerului. Am mers pe spinările blonde si ierboase ale monştrilor preistorici adormiți încolăciți... urcat, mers drept, coborât... Am făcut un traseu oarecum ca un arc de cerc strâmb, după vârful Cărbunele am

De vreo săptămână, cam de la turul cu ARCEN de duminică tot regăsesc urmele paşilor mei de acum trei ani, din vremea Armadei. Cât am mers la pas în vremea aceea pe mai toate străduțele dintre Moşilor, Eminescu, Carol şi Universitate... M-am trezit păşind pe aceleaşi străzi, observând aceleaşi case care îmi furaseră privirea şi altă dată, poate în altă lumină... şi în turul ARCEN am mers o bucata drum pe urmele altui tur mai vechi tot cu ei... m-am intersectat cu amintirile despre traseul cu aplicația Questo, când am mers o grămadă, târând-o şi pe Elena după mine, vânând detalii şi indicii... Am redescoperit cu alți ochi indiciile găsite atunci cu trudă... Senzația de relativitate a timpului a devenit foarte prezentă miercuri, când dis de dimineață veneam dinspre Universitate spre piața Rosetti, iar soarele îşi arunca razele într-un mod atât de familiar de parcă timpul se întorsese cu doi ani jumătate în urma, iar paşii mei recunoşteau fiecare centimetru de drum... Puține schimbări. D

Cer albastru închis, de cerneală, printre crengi, presărat ce nori ireal de albi, ca de vată de zahăr. Alerg prin parcul întunecat, printre lumini şi umbre, oamenii sunt deja rari şi se conturează vag şi târziu  dintre umbre. E prima alergare cu adevărat de toamnă. Bate un vânt călduț dar dătător de fiori răcoroşi, frunzele căzute se răscolesc şi foşnesc iar aerul miroase a umed şi a frunze uscate - mirosul inconfundabil al toamnei. Alergând dusă de vânt mă îmbăt de mirosul amețitor al toamnei. Bine ai venit, toamnă...

O fereastră spre stradă, cu oblon, cu pervaz prăfuit şi câteva pietre pe el. Mă apuc să arunc pietrele, dau praful, cumva ridic oblonul,  (sunt oare aşa înaltă?) Sunt pe pervaz, nu ştiu cum m-am cocoțat, se pare că uşor. Fereastra n-avea geam, nici cercevele, doar perdele diafane. Intru. O casă goală pe interior, dar nu părăsită, nici pic de praf. O casă frumoasă, prietenoasă, spațioasă, vare emană căldură, o casă cu suflet, cum îmi place mie. Mă cuprinde bucuria, fac piruete, dansez, deschid toate obloanele ferestrelor, intră valuri de lumină care dansează cu perdelele şi eu cu ele. Fericire şi lumină, energie minunată. Ceva îmi spune că pot umple acea casă de tot ce vreau şi văd cu ochii minții casa mobilată minimalist, tip nordic, cald şi luminos. Şi foarte vie, plină de prieteni. Plajă mediteraneană, poate. Un golf mic, nisip fin mărginit de pereți pietroşi, de gândul meu ridicați, copaci verzi, din neamul coniferelor, umbră şi soare, o căsuță într-o grădină verde şi umbroasă. Mar

Am fost astă seară la ultimul tur ARCEN prin Cartierul armenesc. Dacă nu era ultimul pe anul ăsta iar aş fi amânat. Dar cum îmi plac prea mult tururile şi mai ales poveştile lor despre locurile vizitate şi atmosfera epocilor trecute pe care le reînvie oamenii ăştia, am făcut o alegere, am lăsat-o pe maică-mea cu buza umflată şi m-am dus. Bucureştiul, oraş contrastant, adunătură de chestii care n-au nicio legătură, agitat, nervos, vara ucigător prin arşiță, zăpuşeală, putori şi duhori, mizerie, iarna ucigător prin frig, mormane murdare de zăpadă, gheață, rahați de câine ce răsar la dezgheț, zloată... Şi totuşi... nu e doar asta. Bucureştiul vechi e cam decrepit, ruinat, dar are un farmec al lui, e... din altă epocă, din altă dimensiune, pe veci dusă, dar foarte interesantă. Străduțele fostelor mahalale (azi am aflat că "mahala" provine din turcă şi înseamnă "cartier") şi casele înşirate pe ele spun poveşti despre cine le-a construit, cine le-a locuit, despre vieți

Mergând prin beznă prin sate buzoiene nevăzute şi neidentificate pe aripi de autocar spre casă zic să bat câmpii despre excursia de azi, la cald. Mai trecusem de vreo două ori prin zona Nehoiu - Siriu, în trecere de fiecare dată, dar am rămas cu o imagine frumoasă, mult verde, flori, pomi fructiferi şi căsuțe  albe mai puțin atinse de molima modernității grandomaniace. Cum trebuie să îmi fac practica pentru cursul de ghid 4 zile în excursii Oxigen, m-am benoclat în calendar, am găsit-o pe asta cu Lacul vulturilor (şi am mai sărit şi pe cea din 22 cu vârful Lespezi) în ideea să fac practică. N-a ieşit cum am vrut, ziua de marți a fost sucită şi cu internet căzut la muncă şi nu am văzut deloc e-mailul lor în care îmi răspundeau că şedința cu ghizii e în acea seară. Cu toate că intrasem pe mail de pe telefon, dar cumva misterios mailul ăsta nu l-am văzut deloc. L-am văzut a doua zi, miercuri, si am fost convinsă că se referea la ziua de miercuri, că era mail dat în acea dmineață.

Gânduri încâlcite, sentimente care se bat cap în cap, zăpăceli, uituceli, coincidențe, parcă cineva sau ceva ar face şotii, mici noroace şi mici ghinioane, momente de vlăguire şi sictir, stare de lăsați-mă în pace, nu am chef, ce caut eu în viața mea, limpeziri, agitații, liniştiri - confuzie.

Sunt momente sau perioade când parcă totul se îndepărtează, lucrurile mici şi enervante vin grămadă, îți ocupă mintea, timpul şi îți sug energia, iar lucrurile importante se îndepărtează, rămân undeva acolo, dar hăăăt departe... şi te simți sufocat şi pustiit, parcă ai fi Alice în țara minunilor care s-a micşorat şi tot universul cunoscut a devenit îndepărtat şi inaccesibil

Un film cu scenele pictate în stilul lui Van Gogh şi animate în întregime. O plăcere pentru ochi, în special pentru ochii cărora le place pictura lui Vincent. https://youtu.be/RV7L2CSzoNQ Intriga? O investigație neintenționată la început despre moartea dubioasa a artistului. Sinucidere stranie, crimă, accident? Până aproape de final există doar sinuciderea. Dar pe măsură ce portretul viu al lui Vincent se conturează din povestirile şi amintirile celor ce l-au cunoscut, deşi toate se contrazic între ele, apar tot mai multe neclarități şi totul e din ce în ce mai greu de înțeles. Povestea doctorului Gachet aruncă lumină asupra sensibilității artistului şi aduce o explicație tragică... Vorbe grele şi nedrepte aruncate la mânie asupra unui suflet prea sensibil pot fi fatale... la fel ca un pistol încărcat. Finalul filmului, sub cerul înstelat, luminat de cuvintele lui Vincent pentru fratele său, aduce o tuşă de pace şi linişte tumultului şi tristeții. Starry starry night... https://

Era să uit că n-am apucat să scriu despre ultima zi, cea de după ziua de liniştire. Despre care iar nu am scris. Bravo, tanti roza-scleroza. Ziua de revenire a fost cu plecat de la cabana Croitor, popas la pasul Prislop pentru suveniruri, sosire în Borşa. Regrupare. O cafea sau o bere la prima terasă, savurată pe îndelete. Apoi colindat prin second hand-uri. Câteva victorii, o cămaşă, un polar, o fustă. Apoi prânzul la on restaurant ce s-a dovedit bun. Şi apoi găsitul cazării - campingul Pietrosul Rodnei. Camping frumuşel, gazde de treabă, primitoare, curat, îngrijit, au şi căsuțe şi loc de corturi, cu foişor acoperit şi grătare. Ne-am lăfăit ca nişte boieri. Dimineața am halit ceva rapid şi am pornit pe stradă în sus. Panta ne-a luat tare, deja transpiram dupa primii zeci de metri. Asfaltul a durat pâna la nu ştiu ce schit, apoi ajungeam la potecă prin pădure. Aici ne-a depăşit un grup mare de turişti polonezi la peste 50 de ani toți, dar numai fibră şi ei şi ele, ne-am r