Am visat de ceva vreme să fac o creastă de munți serioși, Piatra Craiului sau Făgăraș. Inițial un vis fără acoperire, vis și atât, pe vremea când nu eram în vreo formă fizică mai ca lumea. Dar de doi ani, de când m-am apucat și de alergat, am și mers cu gașca noastră cu cortul în spinare pe trasee nu chiar ușoare, de atunci am prins curaj în propriile-mi forțe, în faptul că pot să mă descurc ca lumea pe munte, că pot să îmi car singură toate cele necesare și că nu o să cad epuizată fizic sau psihic înainte de finish.
Ei, și anul ăsta gașca mea, în formulă restrânsă, a decis perioada tradițională, 1-8 august, cu Retezat 2 zile și Parâng 6. Partea nașpa a fost că, tot schimbând furtunos joburile, era big problem cu concediul.
Am avut o campanie ce trebuia dată pentru mock-up și tipar fix în săptămâna aia... așa că n-am putut merge cu ai noștri.
Și totuși, norocul fraierului, Dree a antamat cu ai ei o drumeție tentantă și fulminantă pentru a doua săptămână din august, creasta Făgărașului. Nici aici nu am fost 100% sigură că pot să merg până în ultima zi. Dar, printr-un miracol, s-a întâmplat. Și iată-mă joi spre vineri fericită, radioasă. Asta doar până vineri spre seară, când s-a ridicat o problemă logistică [m-am apucat să scriu articolul ăsta la întoarcerea de la mare, în autocar... scrisesem deja despre prima zi de Făgăraș când m-am prins că nu aveam rețea... și așa că o grămadă s-a pierdut. Și pe urma m-au apucat nervii și n-am mai avut chef - dar nici timp - să mai re-scriu peripețiile]. Nu aveam destule locuri în mașină pentru noi 5, bagaje și un șofer care să ne ducă la Bâlea și să se întoarcă cu mașina. Am stat cu inima cât un purice, parcă mă și vedeam eșuând înainte de a începe, în cel mai lamentabil mod cu putință. Am fost chiar semideprimată până în clipa plecării.
Nu știam mai nimic despre traseu, că avusesem mult de muncă și la job, dar și acasă, de la Aramis, eram obosită și cu nervii la pământ. Din prevedere, investisem banii din primul salariu de la Aramis într-o pereche de bocanci ca lumea. Apucasem doar să îmi iau ca mâncare niște batoane Redis și câteva pachețele de cârnăciori uscați, dar bagajul mi-l făcusem, just in case. Ei, și iată c-a fost să fie. Cu tot sunatul lui Dominic îngrijorat de soarta Aurei și cu deprimările adăugate, am plecat. M-a mai ridicat cu moralul Aura. Am luat bilelete de tren, ne-am urcat în trenul spre Azuga, fără să știm adresa bunicilor lui Dree, ea nu răspundea... Ei, totul s-a rezolvat. În ultimul ceas ne-a sunat, ne-a dat și adresa, iar în cele din urmă ne-a așteptat cu Dan în gară... Am dormit la Azuga iar la 5 5:30 am plecat spre Bâlea, se rezolvase și problema transportului.
Și am plecat din Azuga când abia se ivea la orizont o nuanță mai deschisă a nopții, am prins răsăritul pe drum - sau ne-a prins răsăritul pe noi - și am ajuns la Bâlea pe la 10. Și așa a început marea aventură de trei zile full în Făgăraș.
Am urcat din prima în șaua Caprei, primele poze, primul popas, primul dialog cu alți drumeți. Primul urcuș din nesfârșitul șir de urcușuri și coborâșuri. Ne-am împrietenit cu un grup, cu care de altfel ne-am reîntâlnit la Podragu, iar Ioa i-a dat unui băiat (care săracul era terminat pe acest prim urcuș) din acel grup o pastilă de magneziu ca să se refacă... Și ne-am distrat la culme că după asta, pe traseu, băiatul respectiv era primul din grupul lui, ne-a depășit în viteză, trecuse pe viteza turbo și îi tot mulțumea lui Ioa că l-a salvat.
Apoi lungul drum spre Podragu. Am luat-o pe varianta mai lungă și mai spectaculoasă, prin Fereastra Zmeilor și La trei pași de moarte. Mai greuț cu rucsacii mari și grei (cred că toți aveam greutate de 10-15 kg în spinare), dar ne-am descurcat. Nici nu mai știu câte vârfuri, câte văi am urcat și coborât, știu doar că lumina se schimbase a apus când am ajuns la Arpașu Mare. Coborârea pe grohotiș spre lacul Podul Giurgiului ne-a solicitat serios genunchii și tălpile obosite. Dar știam, odată ajunși jos, că nu mai e mult. Dar tot a mai durat destul... întâi urcarea până pe creasta căldării dinspre valea în care se afla plasată cabana Podragu, apoi coborârea până la cabană, care ni s-a părut fără sfârșit.
Cu genunchii ca de gumă și tălpile dureroase am ajuns în fine la cabană, acolo am reîntâlnit grupul din șaua Caprei... N-o să uit în veci paturile de metal suprapuse - am avut loc sus la cucurigu, mi-a cam fost teamă să nu cad din pat în somn, că eram ca-n pod, așa de sus eram... La masă ne-am împrietenit și cu doi nemți veniți să facă creasta Făgărașului, ne-am adunat în jurul hărții, ei au zis ce-au mers până acum, ne-au întrebat noi pe unde o luăm, s-a vorbit de trasee, dar și cum au ajuns ei aici, tare drăguț.
Ei, și anul ăsta gașca mea, în formulă restrânsă, a decis perioada tradițională, 1-8 august, cu Retezat 2 zile și Parâng 6. Partea nașpa a fost că, tot schimbând furtunos joburile, era big problem cu concediul.
Am avut o campanie ce trebuia dată pentru mock-up și tipar fix în săptămâna aia... așa că n-am putut merge cu ai noștri.
Și totuși, norocul fraierului, Dree a antamat cu ai ei o drumeție tentantă și fulminantă pentru a doua săptămână din august, creasta Făgărașului. Nici aici nu am fost 100% sigură că pot să merg până în ultima zi. Dar, printr-un miracol, s-a întâmplat. Și iată-mă joi spre vineri fericită, radioasă. Asta doar până vineri spre seară, când s-a ridicat o problemă logistică [m-am apucat să scriu articolul ăsta la întoarcerea de la mare, în autocar... scrisesem deja despre prima zi de Făgăraș când m-am prins că nu aveam rețea... și așa că o grămadă s-a pierdut. Și pe urma m-au apucat nervii și n-am mai avut chef - dar nici timp - să mai re-scriu peripețiile]. Nu aveam destule locuri în mașină pentru noi 5, bagaje și un șofer care să ne ducă la Bâlea și să se întoarcă cu mașina. Am stat cu inima cât un purice, parcă mă și vedeam eșuând înainte de a începe, în cel mai lamentabil mod cu putință. Am fost chiar semideprimată până în clipa plecării.
Nu știam mai nimic despre traseu, că avusesem mult de muncă și la job, dar și acasă, de la Aramis, eram obosită și cu nervii la pământ. Din prevedere, investisem banii din primul salariu de la Aramis într-o pereche de bocanci ca lumea. Apucasem doar să îmi iau ca mâncare niște batoane Redis și câteva pachețele de cârnăciori uscați, dar bagajul mi-l făcusem, just in case. Ei, și iată c-a fost să fie. Cu tot sunatul lui Dominic îngrijorat de soarta Aurei și cu deprimările adăugate, am plecat. M-a mai ridicat cu moralul Aura. Am luat bilelete de tren, ne-am urcat în trenul spre Azuga, fără să știm adresa bunicilor lui Dree, ea nu răspundea... Ei, totul s-a rezolvat. În ultimul ceas ne-a sunat, ne-a dat și adresa, iar în cele din urmă ne-a așteptat cu Dan în gară... Am dormit la Azuga iar la 5 5:30 am plecat spre Bâlea, se rezolvase și problema transportului.
Și am plecat din Azuga când abia se ivea la orizont o nuanță mai deschisă a nopții, am prins răsăritul pe drum - sau ne-a prins răsăritul pe noi - și am ajuns la Bâlea pe la 10. Și așa a început marea aventură de trei zile full în Făgăraș.
Am urcat din prima în șaua Caprei, primele poze, primul popas, primul dialog cu alți drumeți. Primul urcuș din nesfârșitul șir de urcușuri și coborâșuri. Ne-am împrietenit cu un grup, cu care de altfel ne-am reîntâlnit la Podragu, iar Ioa i-a dat unui băiat (care săracul era terminat pe acest prim urcuș) din acel grup o pastilă de magneziu ca să se refacă... Și ne-am distrat la culme că după asta, pe traseu, băiatul respectiv era primul din grupul lui, ne-a depășit în viteză, trecuse pe viteza turbo și îi tot mulțumea lui Ioa că l-a salvat.
Apoi lungul drum spre Podragu. Am luat-o pe varianta mai lungă și mai spectaculoasă, prin Fereastra Zmeilor și La trei pași de moarte. Mai greuț cu rucsacii mari și grei (cred că toți aveam greutate de 10-15 kg în spinare), dar ne-am descurcat. Nici nu mai știu câte vârfuri, câte văi am urcat și coborât, știu doar că lumina se schimbase a apus când am ajuns la Arpașu Mare. Coborârea pe grohotiș spre lacul Podul Giurgiului ne-a solicitat serios genunchii și tălpile obosite. Dar știam, odată ajunși jos, că nu mai e mult. Dar tot a mai durat destul... întâi urcarea până pe creasta căldării dinspre valea în care se afla plasată cabana Podragu, apoi coborârea până la cabană, care ni s-a părut fără sfârșit.
Cu genunchii ca de gumă și tălpile dureroase am ajuns în fine la cabană, acolo am reîntâlnit grupul din șaua Caprei... N-o să uit în veci paturile de metal suprapuse - am avut loc sus la cucurigu, mi-a cam fost teamă să nu cad din pat în somn, că eram ca-n pod, așa de sus eram... La masă ne-am împrietenit și cu doi nemți veniți să facă creasta Făgărașului, ne-am adunat în jurul hărții, ei au zis ce-au mers până acum, ne-au întrebat noi pe unde o luăm, s-a vorbit de trasee, dar și cum au ajuns ei aici, tare drăguț.
Comentarii