Iar a trecut vreme căcălău de când n-am mai dat pe-aici. Nu știu să zic de ce, poate că iar m-am apucat să fac multe alte chestii și am alocat altfel timpul. Iar de scris pe blog nici măcar nu m-am gândit.
Da, de la excursia din Cheile Nerei nu am mai scris nimic. Ia să vedem ce naiba am mai făcut de atunci. Da, se pare că nici nu mai țin minte bine câte chestii am făcut. A trebuit să mă uit pe FB ca să refresh-uiesc amintirile. O fi la naiba și vârsta!
Boon. Deci așa. De călătorit cu Terra am mers în deja menționata excursie din Cheile Nerei. Apo am fost la Vulcanii noroioși, excursie de o zi. O sâmbătă, să fi fost 3 octombrie? Da da. Am avut oarece emoții, că puțin înainte, la final de septembrie, se nașparlise vremea, frig, ploaie, d-astea. Noi ănsă am avut o vreme minunată, a fost cald aproape ca vara. Am pornit ca de obicei cu noaptea-n cap, și am călătorit către zona Buzăului. Prima oprire a fost la muzeul de artă din Buzău, unde am văzut expoziția de artă și mult mai interesanta expoziție cu aurul dacic. Asta a fost chiar mișto. Pe urmă am fost în... ah, memoria mea cea varză... cum puii mei îi zice... așa, Berca, la Cob Village, care e foarte foarte mișto și abia aștept sa fie pus în circulație turistică, mai ales că prețurile pentru cazare despre care vorbea nenea proprietarul nu-s deloc exorbitante. Foarte interesant și de văzut, și pur și simplu plăcută zona. Și acoperișul sălii de festivități, cu iarbă și vegetație.. E de urmărit. E un pic la limită între eco și altceva, pentru că e o mare amestecătură de materiale eco cu non-eco, stil oarecum tradițional cu ceva futurist, dar per total cred că nu e rău. E ceva deosebit și la noi în țară să fii deosebit e cam riscant.
Așa. Am vizitat deci CobVillage, ne-am băgat în toate căsuțele, ne-am cocoțat pe case, pe peretele pentru escaladă, făcurăm multe poze... Apoi, în miezul zilei am ajuns la Vulcanii noroioși. Interesant peisajul selenar, parcă nu din lumea asta. „Vulcanii” în sine nu-s mare chestie, dar sunt amuzanți.
Apoi, după vulcani, am ajuns la festivalul cârnaților de Pleșcoi. Acolo, tot tacâmul adunărilor câmpenești actuale: grătare, must, tarabe cu produse, o scenă cu formații care din când în când executau câte un dans oarecum tradițional - eu am prins un ansamblu care cică dansa pe muzică țigănească tradițională, dar se vedea de la o poștă că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu treaba asta, nefiind țigani. Mai ales că fusesem relativ de curând la festivalul Baro Foro de la Arenele Romane, unde au cântat și au dansta the real țigani, ăia de cântă și joacă de și pe moarte să fii îți vine să te scoli și să țopăi și tu cu ei.
Așa, deci am stat la o ditai coada de era să leșinăm de foame și de poftă în fumul de mici și fripturi. Cârnații au fost beton, mai buni ca orice alți cârnați de Pleșcoi de prin comerț. Așa de buni că ăia doi din porție abia mi-au făcut mai pohtă. Noroc cu Dani, și cu pontul de la Elena, că ne-am dus mai departe, ieșind din curtea hanului sau ce naiba era ăla, de-am găsit grătare mai pe stradă, cu mici mai ieftini și fără coadă, și am împărțit o porție suplimentară. Am băut și must de două feluri, pot să zic că a fost beton partea asta cu haleala și băutura.
După festivalul pleșcoilor ne-am îndreptat spre herghelia de la Cislău. Caii mișto, și ăia de rasă, și ăia de tracțiune. Am fost totuși surprinsă de felul în care arătau grajdurile. Foarte rustico-eco-bio, ca să zic eufemistic. Adică deloc ca alea de le vezi prin filmele cu herghelii și grajduri și cai. Răzvan a avut o surpriză neplăcută acolo și s-a supărat - a fost prima dată când l-am văzut așa ofticat - pentru că, deși vorbise de câteva ori cu directorul, inclusiv cu o zi în urmă, ca să programeze vizita și să se asigure că o să fie acolo cineva care să ne permită să ne plimbăm cu caii fiecare 2-3 minute, așa, de fun, la herghelie nimeni nu știa nimic, nimeni nu fusese anunțat. Așa că ne-am scurtat vizita, și, alternativ, în loc de călărit, am mers la tabăra de creație de la Măgura. Era frumos și peisajul, interesante și numeroasele sculpturi.
Așa cu vulcanii noroioși. Pe urmă, în alte weekenduri am mai fost în oarece tururi cu Arcen si inca unul organizat de un băiat geograf, cu a sa Arhiva de geografie. Ia să-mi amintesc exact pe unde m-am preumblat în aceste tururi: cea mai recentă a fost cea prin cartierul armenesc, cu ARCEN și liceenii pregătiți de ei. Am mers pe străduțe pe care mă rătăcisem la un moment dat pe vremea când aveam sediul pe strada Latină și căutam un shortcut dinspre Batiștei. Acum, cu poveste, a fost și mai interesant, evident.
Apoi a fost preumblarea de 4 ore și ceva „Pe dealurile Bucureștilor”. Și asta tare interesantă, aici au lipsit poveștile literare ale ARCEN-ilor, însă în schimb au fost foarte multe date, unele de istorie, altele de arhitectură, altele de geografie și oricum, suprafața acoperită prin excursia asta a fost mare. Săptămâna următoare a mai scurtat-o, dar mie mi-a placut, chit c-am umblat mult. Ba chiar mai bine. La chestia asta am legat o buna amiciție cu Mihaela și Teodora, niște fete de toată isprava.
A mai fost și o chestie la care m-a convins mai mult Elena să mă duc, avea una din fetele care au mers cu Terra dar pe care eu n-o cunoscusem o lansare sau nu știu cum să îi zic... În urma călătoriei ei în Italia a scris articole de călătorie pe blogul ei iar acum promova chestia asta facând un filmuleț pe care îl prezenta participanților (printre care m-am numărat și eu). De drăguț a fost drăguț, nu prea aveam eu ce căuta pe-acolo, pot doar să spun că m-am trezit că tare-aș vrea și eu să merg în Italia cândva cumva. Și că deh, la o adică poți să ai un public al tău chiar și pentru o chestie de genul ăsta. Un alt șut în fund spre a mă apuca naibii și eu de ceva pe cont propriu.
Am profitat într-o zi și de o intrare liberă la o sală din apropiere de muncă, în perspectiva venirii iernii și stricării vremii și alergărilor tot mai puține. Și am comis un Spinning și un Kangoo. Mi-au plăcut. Mai puțin vestiarele lor înghesuite de n-aveai unde să șezi când te schimbai.
A. da. Și a mai fost Noaptea Caselor. Altă nebunie de colindat per pedes prin oraș vânând case vechi. De astă dată chiar noaptea. Și ăn fiecare casă din circuit erau chestii arți. Mai mult sau mai puțin agreabile, dar erau niște chestii de observat. Din periplul ăsta am rămas cu cea mai puternică impresie despre Casa din Carol 53. O grandoare apusă care mai răzbate din ruina ăn care se găsește interiorul. Fațadele sunt ireproșabile, în schimb. Și cu o nostalgie legată de casa Costa-Foru. Pe care mi-am propus să o vizitez altă dată. Ceea ce nu am făcut, cu toate că era vizitabilă o lună întreagă. Am reușit să o ratez de fiecare dată.
Și am mai fost de vreo două ori și la Teatrul Roșu, la piesulicile lor amuzante, dar deloc lipsite de substanță.
Și aaa, mondenitățile socialo-gășcoase. Am mai ieșit și cu fetele pastelate, și cu gașca din fosta creație pastelată, a fost și botezul gemenelor cuplului Puștiu-Cristabel, unde gașca s-a reunit în proporție de 80%. M-am mai văzut și cu Elena... puii mei, nu mai știu, or mai fi fost?!
Da, de la excursia din Cheile Nerei nu am mai scris nimic. Ia să vedem ce naiba am mai făcut de atunci. Da, se pare că nici nu mai țin minte bine câte chestii am făcut. A trebuit să mă uit pe FB ca să refresh-uiesc amintirile. O fi la naiba și vârsta!
Boon. Deci așa. De călătorit cu Terra am mers în deja menționata excursie din Cheile Nerei. Apo am fost la Vulcanii noroioși, excursie de o zi. O sâmbătă, să fi fost 3 octombrie? Da da. Am avut oarece emoții, că puțin înainte, la final de septembrie, se nașparlise vremea, frig, ploaie, d-astea. Noi ănsă am avut o vreme minunată, a fost cald aproape ca vara. Am pornit ca de obicei cu noaptea-n cap, și am călătorit către zona Buzăului. Prima oprire a fost la muzeul de artă din Buzău, unde am văzut expoziția de artă și mult mai interesanta expoziție cu aurul dacic. Asta a fost chiar mișto. Pe urmă am fost în... ah, memoria mea cea varză... cum puii mei îi zice... așa, Berca, la Cob Village, care e foarte foarte mișto și abia aștept sa fie pus în circulație turistică, mai ales că prețurile pentru cazare despre care vorbea nenea proprietarul nu-s deloc exorbitante. Foarte interesant și de văzut, și pur și simplu plăcută zona. Și acoperișul sălii de festivități, cu iarbă și vegetație.. E de urmărit. E un pic la limită între eco și altceva, pentru că e o mare amestecătură de materiale eco cu non-eco, stil oarecum tradițional cu ceva futurist, dar per total cred că nu e rău. E ceva deosebit și la noi în țară să fii deosebit e cam riscant.
Așa. Am vizitat deci CobVillage, ne-am băgat în toate căsuțele, ne-am cocoțat pe case, pe peretele pentru escaladă, făcurăm multe poze... Apoi, în miezul zilei am ajuns la Vulcanii noroioși. Interesant peisajul selenar, parcă nu din lumea asta. „Vulcanii” în sine nu-s mare chestie, dar sunt amuzanți.
Apoi, după vulcani, am ajuns la festivalul cârnaților de Pleșcoi. Acolo, tot tacâmul adunărilor câmpenești actuale: grătare, must, tarabe cu produse, o scenă cu formații care din când în când executau câte un dans oarecum tradițional - eu am prins un ansamblu care cică dansa pe muzică țigănească tradițională, dar se vedea de la o poștă că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu treaba asta, nefiind țigani. Mai ales că fusesem relativ de curând la festivalul Baro Foro de la Arenele Romane, unde au cântat și au dansta the real țigani, ăia de cântă și joacă de și pe moarte să fii îți vine să te scoli și să țopăi și tu cu ei.
Așa, deci am stat la o ditai coada de era să leșinăm de foame și de poftă în fumul de mici și fripturi. Cârnații au fost beton, mai buni ca orice alți cârnați de Pleșcoi de prin comerț. Așa de buni că ăia doi din porție abia mi-au făcut mai pohtă. Noroc cu Dani, și cu pontul de la Elena, că ne-am dus mai departe, ieșind din curtea hanului sau ce naiba era ăla, de-am găsit grătare mai pe stradă, cu mici mai ieftini și fără coadă, și am împărțit o porție suplimentară. Am băut și must de două feluri, pot să zic că a fost beton partea asta cu haleala și băutura.
După festivalul pleșcoilor ne-am îndreptat spre herghelia de la Cislău. Caii mișto, și ăia de rasă, și ăia de tracțiune. Am fost totuși surprinsă de felul în care arătau grajdurile. Foarte rustico-eco-bio, ca să zic eufemistic. Adică deloc ca alea de le vezi prin filmele cu herghelii și grajduri și cai. Răzvan a avut o surpriză neplăcută acolo și s-a supărat - a fost prima dată când l-am văzut așa ofticat - pentru că, deși vorbise de câteva ori cu directorul, inclusiv cu o zi în urmă, ca să programeze vizita și să se asigure că o să fie acolo cineva care să ne permită să ne plimbăm cu caii fiecare 2-3 minute, așa, de fun, la herghelie nimeni nu știa nimic, nimeni nu fusese anunțat. Așa că ne-am scurtat vizita, și, alternativ, în loc de călărit, am mers la tabăra de creație de la Măgura. Era frumos și peisajul, interesante și numeroasele sculpturi.
Așa cu vulcanii noroioși. Pe urmă, în alte weekenduri am mai fost în oarece tururi cu Arcen si inca unul organizat de un băiat geograf, cu a sa Arhiva de geografie. Ia să-mi amintesc exact pe unde m-am preumblat în aceste tururi: cea mai recentă a fost cea prin cartierul armenesc, cu ARCEN și liceenii pregătiți de ei. Am mers pe străduțe pe care mă rătăcisem la un moment dat pe vremea când aveam sediul pe strada Latină și căutam un shortcut dinspre Batiștei. Acum, cu poveste, a fost și mai interesant, evident.
Apoi a fost preumblarea de 4 ore și ceva „Pe dealurile Bucureștilor”. Și asta tare interesantă, aici au lipsit poveștile literare ale ARCEN-ilor, însă în schimb au fost foarte multe date, unele de istorie, altele de arhitectură, altele de geografie și oricum, suprafața acoperită prin excursia asta a fost mare. Săptămâna următoare a mai scurtat-o, dar mie mi-a placut, chit c-am umblat mult. Ba chiar mai bine. La chestia asta am legat o buna amiciție cu Mihaela și Teodora, niște fete de toată isprava.
A mai fost și o chestie la care m-a convins mai mult Elena să mă duc, avea una din fetele care au mers cu Terra dar pe care eu n-o cunoscusem o lansare sau nu știu cum să îi zic... În urma călătoriei ei în Italia a scris articole de călătorie pe blogul ei iar acum promova chestia asta facând un filmuleț pe care îl prezenta participanților (printre care m-am numărat și eu). De drăguț a fost drăguț, nu prea aveam eu ce căuta pe-acolo, pot doar să spun că m-am trezit că tare-aș vrea și eu să merg în Italia cândva cumva. Și că deh, la o adică poți să ai un public al tău chiar și pentru o chestie de genul ăsta. Un alt șut în fund spre a mă apuca naibii și eu de ceva pe cont propriu.
Am profitat într-o zi și de o intrare liberă la o sală din apropiere de muncă, în perspectiva venirii iernii și stricării vremii și alergărilor tot mai puține. Și am comis un Spinning și un Kangoo. Mi-au plăcut. Mai puțin vestiarele lor înghesuite de n-aveai unde să șezi când te schimbai.
A. da. Și a mai fost Noaptea Caselor. Altă nebunie de colindat per pedes prin oraș vânând case vechi. De astă dată chiar noaptea. Și ăn fiecare casă din circuit erau chestii arți. Mai mult sau mai puțin agreabile, dar erau niște chestii de observat. Din periplul ăsta am rămas cu cea mai puternică impresie despre Casa din Carol 53. O grandoare apusă care mai răzbate din ruina ăn care se găsește interiorul. Fațadele sunt ireproșabile, în schimb. Și cu o nostalgie legată de casa Costa-Foru. Pe care mi-am propus să o vizitez altă dată. Ceea ce nu am făcut, cu toate că era vizitabilă o lună întreagă. Am reușit să o ratez de fiecare dată.
Și am mai fost de vreo două ori și la Teatrul Roșu, la piesulicile lor amuzante, dar deloc lipsite de substanță.
Și aaa, mondenitățile socialo-gășcoase. Am mai ieșit și cu fetele pastelate, și cu gașca din fosta creație pastelată, a fost și botezul gemenelor cuplului Puștiu-Cristabel, unde gașca s-a reunit în proporție de 80%. M-am mai văzut și cu Elena... puii mei, nu mai știu, or mai fi fost?!
Comentarii