Ei, și a venit dimineața. Mai pâcloasă, soare mai subțire, vânt mai puternic. Am ieșit din cort, ne-am învârtit, am luat apă, am halit, ne schimbarăm și apoi gata din nou de drum. Aici planul era să mergem cât mai putem încolo pe drumul către Plaiul Foii, iar la un moment dat, în funcție de oră, să începem să coborâm către vreunul dintre satele de pe partea nordică. Am pornit vioi, am ajuns destul de repede la Fereastra Mare a Sâmbetei, unde Dree a insistat să nu coborâm spre Sâmbăta, ci mai încolo. Ne uităm pe hartă și ne-am orientat către coborârea spre Breaza de Brașov. Ne uităm la semne, la traseu, suntem liniștiți, durata conform hărților e piece o cake, suntem foarte veseli și vioi, mai ales că deja am scăpat de vârfurile înalte și văile adânci, acum poteca șerpuiește frumos mult mai domol, o plăcere, o plimbărică. Și pornim mai departe foarte liniștiți. Mergem mergem, ne mai depășesc unii, un grup ce mergea încă două zile ca să ajungă la final în Plaiul Foii, mergem, trecem prin șaua Mogoșului, ajungem undeva de unde se vedea frumos de sus lacul Urlea, iar ne chiombim pe hartă dar nu foarte mult că bătea un vânt rece tare pe culme... se făcea un traseu de coborâre spre lacul Urlea, pe harta noastră nu aveam acel marcaj, ne gândim ne socotim și nu coborâm pe acolo, o luăm pe culmi, spre vârful Iezer. Cert e că, făcând așa, ne-am depărtat de varianta scurtă a traseului. Ne-am trezit ajunși pe la ora 3-4 la Curmătura Zîrnei, de unde vedem pe hartă că mai aveam niște ore bune până la cabana Urlea și respectiv până la satul Breaza. Calculăm și ne iese că am ajunge pe la 9-9:30 la civilizație. Lui Ioa (și mie) ne era frică de întâlniri prin păduri cu ursul. Dar ce mai era de făcut? Am citit în cărțulia Munții noștri de pe vremea lui Ceașcă descrierea traseului, am băut apă, am mâncat niște batoane și am purces la drum. Am făcut ceva până la refugiul de la Curmătura Zîrnei, unde am găsit grupul de băieți ce mergeau spre Plaiul Foii. Am poposit, am mai citit traseul și am pornit iar.
Partea asta de traseu, partea lungit-semirătăcită a fost cea mai exotică. Am luat-o pe o coastă de munte pitoresc, printre tufe de afin amestecat cu rododendron și alte ierburi pe o potecă puțin umblată. Mai urca, mai cobora, a fost lung în orice caz. Am ajuns apoi la un câmp ierbos, care în carte era menționat ca zonă mlăștinoasă, la început n-am reușit să pricepem de ce... Apoi ne-am dat seama că sub ierburile de savană ce se simțea așa moale nu era doar iarba, era pământul îmbibat de apă - ne-am prins doar când am ajuns la un fel de șănțuleț unde Dree a băgat așa de bontrol bățul de trekking și a văzut cât s-a înfundat de adânc în nămol. Ei, și pe zona aia de savană cu toții ne-am simțit cumva ca în Jurassic Park, peisajul și atmosfera erau parcă din altă eră geologică, te așteptai să apară oricând un dinozaur ierbivor sau chiar poate un T-Rex. Și savana asta a durat parcă o veșnicie, soarele ieșise din norii de până atunci și ardea cu putere, ne bătuse ăn cap, eram și deshidratați... Așa că, odată ajunși la râu - pe hartă zicea ceva de pârâul Calului - am poposit, băut, halit un baton, ne-am umplut toate sticlele de apă și parcă ne-am relaxat nițel.
Râul evident era în valea dintre muntele cu aspect străvechi, din altă eră geologică și care nu semăna deloc cu ceilalți frați ai lui de Făgăraș, și alt munte, ierbos. Se urca destul de accentuat. O luarăm în sus pe marcaj. Au apărut șerpișori - da, erau chiar niște viperuști, cu romburile lor zigzagate pe spinare, mai maronii, nu ca cele cenușii dein Cheile Nerei. Noroc că n-aveau gânduri rele, au fugit și s-au ascuns. Deci urcăm, urcăm muntele ierbos până ajungem la o vale pietroasă între muntele ăsta și altul. În carte spunea ceva de muntele Moșu și Moșuleața. La început părea chiar simpatică, nu prea abruptă și parcă nici cine știe ce lungă. Daaaar nu a fost așa. Am urcat valea pietroasă plină de grohotiș de-am crezut că acolo ne dăm duhul. Nu se mai termina... la fiecare pas ziceam „hai! încă unul! hai că poți! încă un pas”. Când am ajuns în sfârșit în șa, eram zob, nu ne vedea să credem că gata, am terminat de urcat. Eram în Curmătura Moșului (șaua Calului), de unde Dree l-a sunat pe taică-său să vină diseară în Breaza de Brașov să ne ia, să ne salveze. Îl cam luase din oală, că omul se aștepta să îl chemăm pentru dimineața următoare... dar ce era să facă... doar nu era să ne lase pe-acolo.
Cu psihicul mai refăcut dar presați de timp (cred că era ora 6) am pornit către fosta cabană Urlea. Aici chiar a fost frumos, drumul pe platou pe lângă vârful Moșuleața, iar pe lângă refugiul Moșuleței erau doi băieți cu motoare enduro care făceau acrobații... Apoi, sub presiunea timpului, am început coborârea spre Urlea. Prin jnepeniș și afiniș am mers o grămadă. Se tot lungeau umbrele, noi mergeam prin afiniș și ne gândeam la urși, era locul perfect pentru o întâlnire de genul ăsta. Așa că am început să cântăm, dacă n-am tooot cântat de când am început coborârea până la Urlea... Am adaptat „un elefant/se legăna...” în „un bolovan/Se rostogolea/spre cabana Urlea/și pentru că/nu reușea/a mai chemat un bolovan...” undeva pe la 20 și ceva am găsit în potecă un ditamai rahatul, clar de urs care a mâncat muuulte afine... pe urmă Dan a avut gluma proastă cu ursul de era să murim de inimă... Am resetat cântecul și numărătoarea și-am luat-o de la capăt... până la Urlea am ajuns pe la 88 de bolovani.
Ei, și am ajuns la Urlea... Se vede că a fost o cabană faină, mare, făcută cu cap... Acum într-o stare jalnică, fără uși, fără ferestre, devastată în hal fără de hal. Te doare sufletul când o vezi.
Aici o ultimă pauză de masă, cu toată frica de urs. Ne uităm la cele două variante de drum până la Breaza, alegem cea pe drum forestier și-o luăm din loc.
Ei, și o luăm pe drumul forestier. Care era ceva inimaginabil de distrus, cel mai groaznic drum ever - după un timp ne-am explicat și de ce - drumul era în refacere. Am depășit un grup de muncitori la drum care spărgeau piatra pentru a nivela viitorul drum.
Pe coborârea asta pe drumul distrus ne-am făcut praf genunchii și tălpile, și nu se mai termina, era infinit și trebuia să fii atent la fiecare pas pe bolovanii ăia ca să nu-și spargi capul taman la sfârșitul excursiei...
Și la un moment dat... tana-nana! încep să se audă tunete. Hopa! E groasă! Mai mergem ce mai mergem, cat de accelerat puteam în condițiile date. Și începe ploaia. Dintr-aia de munte, bruscă, tare și multă. Abia ne-am pus pelerinele, când de sus coboară drumarii cu un TAF (un tractor cu ceva atașat pentru căratul buștenilor. Erau și ei unii agățați de portiere, care pe unde. Opresc și ne întreabă: „Need a ride?” Ne cocoțăm care pe unde a apucat. Și începe cea mai tare și mai periculoasă călătorie motorizată ever. Ne-a hurducat în ultimul hal, am crezut de 1000 de ori că o să-mi scape din mână bara de care mă țineam, dar instinctul de conservă a funcționat, chiar dacă nu-mi mai simțeam mâinile, încleștarea a rezistat, am rezistat cu toții, n-a căzut nimeni sub roți, în ciuda drumului, a zdruncinăturilor de 1 metru și a drumului care nu se mai termina, era nesfârșit. Într-un târziu, când mă întrebam daca n-o să-mi cadă mâinile din umeri cu totul, am ajuns în Breana, în dreptul mănăstirii, unde ne aștepta tatăl lui Dree. Salvați! Uraaaa!
Comentarii