Da, nu am mai scris demult cu adevărat. Mi s-a mai întâmplat asta în perioade când sunt prea ocupată să fac lucruri, să mă adaptez, să lupt, să fac acrobații, să mă implic în chestiuni exterioare. La mine perioadele astea alternează cu altele de întoarcere spre mine, de introspecție, de gândire, de analiză și auto-analiză. Simt că se apropie perioada introspectivă, s-a și insinuat ușurel, primul semn fiind preumblarea la ceasuri de seară pe străduțele vechi din centru...
Ieri apucasem să scriu paragraful de mai sus, apoi am primit chestii de lucru, am citit nu știu ce carte, m-am văzut cu Elena, am primit și ceva de făcut pentru Aramis și s-a dus naibii introspecția și ideea sau starea de la care pornisem cu scrisul.
Sunt ca o broască țestoasă în faza în care se adună, se retrage în carapace, și tot ce mă oprește din asta mă calcă pe nervi, mă irită. Și sunt multe chestiile astea. 99%.
Timpul, veșnicul timp cu meandrele lui și curgerea surprinzătoare, ba înceată, ba ca o viitură, ba cu cotituri. Și exact ca un râu, cu zone rapide înconjurate de zone leneșe sau invers. De exemplu acum, timpul meu interior are o viteză destul de molcomă, în timp ce împrejur curenți rapizi antrenează lucruri, oameni, fapte, vorbe, culori și forme. Iar îmi joacă feste, iar mă ciondănesc cu timpul ăsta nebun, și iar nu ajung la vreun rezultat. Fiecare om trăiește într-un timp, iar acum, pur și simplu, unele lucruri nu se leagă. Am așa o senzație de communication breakdown, care a început să se infiltreze în situațiile de zi cu zi din acea zi când n-am apucat să le mai prind la ieșirea de joi seara pe fetele ex-pastelate. Evident, asta apare după o perioadă când toată lumea vrea să vorbească, să se întâlnească, să facă chestii interesante. Acum fiecare e cu aia a măsii, în pătrățica sa. Până la următoarea fază de expansiune. Și la mine sunt sentimente contrarii, ba am chef să vorbesc cu oamenii, să mă văd cu ei, să merg să văd nu știu ce, ba dimpotrivă. Cam contradictorie, nu?
Apoi oamenii. Eterna necunoscută, oamenii. Fiecarecu problemele și contradicțiile sale. Cu aspirațiile, cu convingerile, cu piticii pe săi personali pe creier. Vorbind cu Denisa, mi-am dat seama cât de mult ne construim singuri cușca în care ne zbatem. Fiecare „nu pot“ e o gratie a cuștii. Cu cât mai multe auto-restricții, cu atât mai solidă cușca. Iar unii abia pot strecura un deget afară din cușcă. Sigur, nu vorbim de lucrurile grave, de neschimbat, pe care n-ai altă opțiune dacât să le accepți. Sau să fugi de responsabilitate, dacă ești slab. Nu, vorbesc de alte mărunțișuri. Gen dacă nu ești mulțumit de job, dacă simți că stagnezi, că te frânează din majoritatea punctelor de vedere... dacă știi că dulcele (zahărul) îți face rău... dacă știi că nu bei destulă apă... Astea se pot schimba. Dar trebuie să vrei cu adevărat să faci schimbarea, ca ceva chiar să se și întâmple. Doar gânditul la n posibilități și imposibilități nu te ajută. Ba chiar din contră.
Și altă chestie legată de oameni. Și de grupuri. Păcat că în timp, în grupuri se pierde cumva plăcerea de a fi împreună pur și simplu. Trebuie să apară motive, să se nimerească interesele, programul, cheful ca o adunare să mai aibă loc... spontaneitatea tinde să dispară și ca să se mai întâmple ceva apare planificarea, răsplanificarea, alte priorități... Până la urmă, oamenii tind să minimalizeze importanța existenței în sine a respectivului grup și a adunărilor acestuia... desigur în favoarea altor chestii mai noi...
Nesiguranța. Mă rog, nesiguranță e în tot și în toate, iar cine are impresia că totul e clar și sigur se iluzionează. Dar aici mă gândeam la planurile mele de vacanță. Sper din tot sufletul să pot merge în august în drumeția de o săptămână, da totul e atât de incert. Așa că habar nu am ce o să fac. Oricum, până atunci o să merg în drumeții mai micuțe. Pe principiul văzând și făcând, din aproape în aproape.
Ieri apucasem să scriu paragraful de mai sus, apoi am primit chestii de lucru, am citit nu știu ce carte, m-am văzut cu Elena, am primit și ceva de făcut pentru Aramis și s-a dus naibii introspecția și ideea sau starea de la care pornisem cu scrisul.
Sunt ca o broască țestoasă în faza în care se adună, se retrage în carapace, și tot ce mă oprește din asta mă calcă pe nervi, mă irită. Și sunt multe chestiile astea. 99%.
Timpul, veșnicul timp cu meandrele lui și curgerea surprinzătoare, ba înceată, ba ca o viitură, ba cu cotituri. Și exact ca un râu, cu zone rapide înconjurate de zone leneșe sau invers. De exemplu acum, timpul meu interior are o viteză destul de molcomă, în timp ce împrejur curenți rapizi antrenează lucruri, oameni, fapte, vorbe, culori și forme. Iar îmi joacă feste, iar mă ciondănesc cu timpul ăsta nebun, și iar nu ajung la vreun rezultat. Fiecare om trăiește într-un timp, iar acum, pur și simplu, unele lucruri nu se leagă. Am așa o senzație de communication breakdown, care a început să se infiltreze în situațiile de zi cu zi din acea zi când n-am apucat să le mai prind la ieșirea de joi seara pe fetele ex-pastelate. Evident, asta apare după o perioadă când toată lumea vrea să vorbească, să se întâlnească, să facă chestii interesante. Acum fiecare e cu aia a măsii, în pătrățica sa. Până la următoarea fază de expansiune. Și la mine sunt sentimente contrarii, ba am chef să vorbesc cu oamenii, să mă văd cu ei, să merg să văd nu știu ce, ba dimpotrivă. Cam contradictorie, nu?
Apoi oamenii. Eterna necunoscută, oamenii. Fiecarecu problemele și contradicțiile sale. Cu aspirațiile, cu convingerile, cu piticii pe săi personali pe creier. Vorbind cu Denisa, mi-am dat seama cât de mult ne construim singuri cușca în care ne zbatem. Fiecare „nu pot“ e o gratie a cuștii. Cu cât mai multe auto-restricții, cu atât mai solidă cușca. Iar unii abia pot strecura un deget afară din cușcă. Sigur, nu vorbim de lucrurile grave, de neschimbat, pe care n-ai altă opțiune dacât să le accepți. Sau să fugi de responsabilitate, dacă ești slab. Nu, vorbesc de alte mărunțișuri. Gen dacă nu ești mulțumit de job, dacă simți că stagnezi, că te frânează din majoritatea punctelor de vedere... dacă știi că dulcele (zahărul) îți face rău... dacă știi că nu bei destulă apă... Astea se pot schimba. Dar trebuie să vrei cu adevărat să faci schimbarea, ca ceva chiar să se și întâmple. Doar gânditul la n posibilități și imposibilități nu te ajută. Ba chiar din contră.
Și altă chestie legată de oameni. Și de grupuri. Păcat că în timp, în grupuri se pierde cumva plăcerea de a fi împreună pur și simplu. Trebuie să apară motive, să se nimerească interesele, programul, cheful ca o adunare să mai aibă loc... spontaneitatea tinde să dispară și ca să se mai întâmple ceva apare planificarea, răsplanificarea, alte priorități... Până la urmă, oamenii tind să minimalizeze importanța existenței în sine a respectivului grup și a adunărilor acestuia... desigur în favoarea altor chestii mai noi...
Nesiguranța. Mă rog, nesiguranță e în tot și în toate, iar cine are impresia că totul e clar și sigur se iluzionează. Dar aici mă gândeam la planurile mele de vacanță. Sper din tot sufletul să pot merge în august în drumeția de o săptămână, da totul e atât de incert. Așa că habar nu am ce o să fac. Oricum, până atunci o să merg în drumeții mai micuțe. Pe principiul văzând și făcând, din aproape în aproape.
Comentarii