În weekendul imediat după concediul cu munte și mare zisesem de muult că o să merg cu Terra incognita în excursia de două zile din Piatra Craiului, cu cazare la Garofița. Și încă spusesem că o să stau la cort. Și că mai aduc un cort, just in case pentru doritori de cort care n-au așa ceva. Numai că evident, vremea a fost ploioasă și s-a răcit... Și eu am răcit de-a binelea. Mă rog, un colț de răceală se prefigura încă de mai multă vreme, și nu mi-a trecut nici pe munte, nici la mare... Și s-a accentuat în săptămâna ploioasă. Am început să strănut dimineața câte 10 minute fără oprire... și în timpul zilei brusc, din când în când. Plus starea nașpetă aferentă. Așa că eram cât pe ce să renunț, noroc că mi-a dat prin cap să-l întreb pe Răzvan dacă aș putea, în caz de frig/ploaie/răceală să mă orientez spre locurile din cabană. Cum răspunsul a fost afirmativ, n-am mai renunțat.
Așa că m-am trezit cu noaptea-n cap și am pornit la drum. Am intrat prin Rucăr și imediat după, am luat-o spre Sătic. Și de unde ne-a lăsat autocarul o luarăm ușurel pe poteca forestieră către cabană. Am ajuns, transpirați temeinic, ne-am lăsat catrafusele, am halit cate ceva pe fugă iar cine-a vrut, (adică aproape toți) ne-am pornit, pe urmele lui Gabi, către Marele Grohotiș, peștera și cerdacul Stanciului. Poteca șerpuia printre ierburi și rugi de zmeur și mur, așa că ne-am ghiftuit cu zmeură proaspătă așa, din mers. Cu gândul că la întoarcere... ne ghiftuim și mai și.
Deja începuse să plouă. Mărunt, mocănește. Ploaie care ne-a însoțit ca un câine credincios tot drumul. Și acum regret că mi-am pus pelerina de ploaie... că am făcut saună. Cred că dacă mă ploua nu aveam cum să fiu mai udă decât de la sauna de sub pelerină. N-a fost ușor să urcăm așa, ca un grup de 35 de oameni, dintre care două fetițe de 7 și 8 ani. A fost solicitant - mi-am amintit parcursul și de tura trecută. Doar că acum nu ne-am putut bucura de priveliștea superbă a crestelor, totul era în ceață și în norul ploios. Dar a fost frumos oricum.
Ne-am întors pe la crucea grănicerului, făcând apoi o buclă ca să ieșim tot de unde începuserăm urcușul. A fost o adevărată fericire când am ajuns din nou la zmeură - ne-am făcut plinul cât am putut. Ajunși la cabană murați în suc propriu ne-am schimbat apoi ne-am apucat de bucătărit. Focul fusese aprins de cei puțini care nu urcaseră pe munte. Noi restul ne-am autorepartizat care la pregătit carnea pentru grătar, care la spălat legume, care la curățat ciuperci, toată lumea a făcut câte ceva.
Apoi ne-am plasat în jurul focului, în foișor, feriți de ploaie, mai la o țuică, la o bere, un suc, la o vorbă, la o socializare. Între timp se prăjeau pe marele grătar friptane fel de fel, mici, ciuperci, legume. Când au fost gata, ne-am aruncat hămesiți asupra bunătăților și ne-am savurat-devorat. O salată incredibil de gustoasă, fripturi mirifice, mici aromați, ciuperci suculente... Totul a fost perfect. Seara se tot lăsa, pe neobservate s-a făcut întuneric, iar focul ne hipnotiza cu flăcările-i jucăușe. Ne uscam haine și bocanci, ne cam prăjeam și noi când puneau lemne noi pe foc. Din hainele umede ieșeau aburi, era foarte distractiv. Între timp se oprise și ploaia. Am stat la foc până târziu.
De dormit am dormit buștean, doar spre dimineață am mai auzit niște alarme de telefon sunând. Bineînțeles c-aș fi dormit până târziu, dar de la un moment dat am auzit lumea foșgăind prin cameră - eram în pod, camera cea mai mare.
După ce-am făcut ochi cu toții și ne-am adunat la foc - au reaprins focul ca să termine lemnele rămase de afeară - am savurat o cafea strong făcută de cabanierul Garofiței, un tip tare de treabă, apoi au venit proviziile pentru micul dejun. Iar o salată fabuloasă, brânză foarte bună, gem de câteva feluri plus ce provizii mai aduseseră câte unii. Așa că iar am halit ca sparții. Apoi ne-am strâns catrafusele și am pornit-o spre autocar. Clar mersul la vale a fost mai simpatic decât urcatul de la venire.
Ei, și apoi primul obiectiv de vizitat a fost Peștera Dâmbovicioara. Nu mai fusesem acolo, așa că m-am bucurat. Prin chei am impresia că am mai fost, cred că demult demult, cu Dog și o parte din gașcă. Frumoase cheile Dâmbovicioarei, foarte pitorești. Le-am bătut cu piciorul de-a lungul până la peșteră. Peștera, deh, nu cine știe ce, dar a fost amuzant ghidajul. Ghidul nostru a fost un copilaș cu căciulă de ursuleț.Am făcut o tonă de poze prin chei.
Apoi al doilea obiectiv a fost casa memorială Topârceanu, cu aceeași doamnă plină de viață și povești și poezii ca ghid.
Iar al treilea - Cetățuia. Exceptând satul minoritarilor conaționali care săreau pe noi cu cerșitul, drumul a fost frumos, spectaculos, bolovanii ăia cu forme diverse arucați așa spre poale... Frumos, mi-a plăcut.
https://www.facebook.com/edwardrazvan.iuhasz/media_set?set=a.825681450879619&type=3
Așa că m-am trezit cu noaptea-n cap și am pornit la drum. Am intrat prin Rucăr și imediat după, am luat-o spre Sătic. Și de unde ne-a lăsat autocarul o luarăm ușurel pe poteca forestieră către cabană. Am ajuns, transpirați temeinic, ne-am lăsat catrafusele, am halit cate ceva pe fugă iar cine-a vrut, (adică aproape toți) ne-am pornit, pe urmele lui Gabi, către Marele Grohotiș, peștera și cerdacul Stanciului. Poteca șerpuia printre ierburi și rugi de zmeur și mur, așa că ne-am ghiftuit cu zmeură proaspătă așa, din mers. Cu gândul că la întoarcere... ne ghiftuim și mai și.
Deja începuse să plouă. Mărunt, mocănește. Ploaie care ne-a însoțit ca un câine credincios tot drumul. Și acum regret că mi-am pus pelerina de ploaie... că am făcut saună. Cred că dacă mă ploua nu aveam cum să fiu mai udă decât de la sauna de sub pelerină. N-a fost ușor să urcăm așa, ca un grup de 35 de oameni, dintre care două fetițe de 7 și 8 ani. A fost solicitant - mi-am amintit parcursul și de tura trecută. Doar că acum nu ne-am putut bucura de priveliștea superbă a crestelor, totul era în ceață și în norul ploios. Dar a fost frumos oricum.
Ne-am întors pe la crucea grănicerului, făcând apoi o buclă ca să ieșim tot de unde începuserăm urcușul. A fost o adevărată fericire când am ajuns din nou la zmeură - ne-am făcut plinul cât am putut. Ajunși la cabană murați în suc propriu ne-am schimbat apoi ne-am apucat de bucătărit. Focul fusese aprins de cei puțini care nu urcaseră pe munte. Noi restul ne-am autorepartizat care la pregătit carnea pentru grătar, care la spălat legume, care la curățat ciuperci, toată lumea a făcut câte ceva.
Apoi ne-am plasat în jurul focului, în foișor, feriți de ploaie, mai la o țuică, la o bere, un suc, la o vorbă, la o socializare. Între timp se prăjeau pe marele grătar friptane fel de fel, mici, ciuperci, legume. Când au fost gata, ne-am aruncat hămesiți asupra bunătăților și ne-am savurat-devorat. O salată incredibil de gustoasă, fripturi mirifice, mici aromați, ciuperci suculente... Totul a fost perfect. Seara se tot lăsa, pe neobservate s-a făcut întuneric, iar focul ne hipnotiza cu flăcările-i jucăușe. Ne uscam haine și bocanci, ne cam prăjeam și noi când puneau lemne noi pe foc. Din hainele umede ieșeau aburi, era foarte distractiv. Între timp se oprise și ploaia. Am stat la foc până târziu.
De dormit am dormit buștean, doar spre dimineață am mai auzit niște alarme de telefon sunând. Bineînțeles c-aș fi dormit până târziu, dar de la un moment dat am auzit lumea foșgăind prin cameră - eram în pod, camera cea mai mare.
După ce-am făcut ochi cu toții și ne-am adunat la foc - au reaprins focul ca să termine lemnele rămase de afeară - am savurat o cafea strong făcută de cabanierul Garofiței, un tip tare de treabă, apoi au venit proviziile pentru micul dejun. Iar o salată fabuloasă, brânză foarte bună, gem de câteva feluri plus ce provizii mai aduseseră câte unii. Așa că iar am halit ca sparții. Apoi ne-am strâns catrafusele și am pornit-o spre autocar. Clar mersul la vale a fost mai simpatic decât urcatul de la venire.
Ei, și apoi primul obiectiv de vizitat a fost Peștera Dâmbovicioara. Nu mai fusesem acolo, așa că m-am bucurat. Prin chei am impresia că am mai fost, cred că demult demult, cu Dog și o parte din gașcă. Frumoase cheile Dâmbovicioarei, foarte pitorești. Le-am bătut cu piciorul de-a lungul până la peșteră. Peștera, deh, nu cine știe ce, dar a fost amuzant ghidajul. Ghidul nostru a fost un copilaș cu căciulă de ursuleț.Am făcut o tonă de poze prin chei.
Apoi al doilea obiectiv a fost casa memorială Topârceanu, cu aceeași doamnă plină de viață și povești și poezii ca ghid.
Iar al treilea - Cetățuia. Exceptând satul minoritarilor conaționali care săreau pe noi cu cerșitul, drumul a fost frumos, spectaculos, bolovanii ăia cu forme diverse arucați așa spre poale... Frumos, mi-a plăcut.
https://www.facebook.com/edwardrazvan.iuhasz/media_set?set=a.825681450879619&type=3
Comentarii