Si totusi, toamna...

... toamna ramane preferata mea. Fiecare anotimp este frumos, dar toamna... e mai "pe sufletul" meu. Este și groaznic de contrastantă, de la zile mohorâte până la zile văratice, de la culori terne și moarte până la culori atât de vii încât te întrebi dacă sunt reale - dacă le-ai vedea pictate pe pânză, ai spune că pictorul exagerează, dar pe viu... poti doar rămâne fără grai. Sunt puține zilele cu adevărat frumoase, dar... acelea merită cu prisosință. Noiembrie a venit, până acum, cu două zile, cu două zile însorite de la cap la coadă. 4 și 8. Ca un copil prostuț, m-am bucurat că ziua 4 a fost luminoasă și colorată. Un mic cadou de ziua mea. Singurul pe care mi-l doream. Ei, ar mai fi fost ceva, să pot da timpul înapoi cu un an, poate... Deși, în definitiv, anul ăsta, mai mult ca oricând, am simțit că ziua în care îmi aniversez nașterea este de fapt o zi perfect obișnuită și normală... de data asta nu am mai simțit nici cel mai mic impuls să fac ceva deosebit, memorabil sau să serbez cumva. De fapt am băut seara un vin fiert printre cutiile care stau încă în mijlocul casei. Apoi am mai băut pe șestache, în dormitor ca să nu mă vadă maică-mea, și-o bere, din cele 5 strong rămase din stocul luat de Alex si uitat prin frigider. N-a fost chiar bine, m-am pilit, mi-am adus aminte de Alex, de fel de fel de chestii, am bocit... apoi în fine-am adormit.

Sambata m-am trezit cu capul greu (deh, beutura!). Era de mers cu gașca la moșie la Ottu, ne invitase în contul zilei lui. A ieșit super - aer, liniște, discuții, mâncare excelentă (fasole cu ciolan la ceaun), beutură, voie bună, vreme însorită în prima parte a zilei, m-am văzut și cu oameni cu care nu mă mai văzusem de doi ani.... M-am simțit foarte bine. Dar și un pic straniu, că-mi aminteam uneori de ultima adunare la care-am fost cu Alex la Ottu... Cum mai e și viața asta!