Gânduri răzlețe și cețuri

Noiembrie s-a întunecat. Și-a pierdut frunzele multicolore, penele, strălucirile fugare. Au fost câteva zile strălucitoare. Au fost culori vii, vibrante. Au cântat păsări, au zburat, au emigrat în țări mai calde. Covorul de frunze s-a îngroșat, culorile au pălit, au virat în sepia. Lumina a tot scăzut, ziua s-a micșorat. Cerul albastru și soarele s-au mânjit cu funingine și s-au ascuns în fum, aburi, cețuri și alte amăgiri. Cerul oțelit e îmbrăcat în fum și pâslă. Lumea întreagă a căzut sub imperiul ceții, al umezelii, al descompunerii. Tonuri de gri. Nu de plumb, de pâslă. O lume de pâslă, cu oameni de pâslă în mașini de pâslă pe drumuri de pâslă. Și de ceață. Și de abur. Niște năluci pâsloase în lumea iluzorie de ceață și pâslă. Observați, nu și-au pierdut complet consistența, nu au devenit doar ceață. Doar au pierdut din densitate, au devenit toate mai aburoase, mai ireale, mai ascunse. O vreme propice hibernării. Ultimele frunze au înghețat pe creangă, au venit câțiva fulgi grăbiți peste el, noroc că erau atât de înghețate și încleștate că n-au căzut. Dar bate un vânt dușmănos și e clar că în cele din urmă se vor duce după suratele lor să viseze visul tuturor frunzelor: că se vor metamorfoza, iar o parte a lor va învia la căldură și va deveni copac.
În fiecare dimineață vedeam copăcelul din fața casei mai golaș, tot mai golaș. Azi mai avea tri frunze. Și vântul ascuțit îl chinuia. Iar fulgii care s-au grăbit, atrași fiind de lumea ceții, s-au gândit să-l îmbrace nițel, dacă l-au văzut așa tremurător.
Ceață, ceață... fiecare ceață e altfel. La fel, dar altfel. Îmi amintesc de diferite cețuri de-a lungul timpului. Cețuri peste un oraș cenușiu, dar care noaptea deschide nenumărați ochi strălucitori. Ceața, fermecată de strălucire, ca un fluture, se agață de felinare, de ferestre, de proiectoare și dă un aspect de poveste frumoasă orașului altfel trist. Devine luminoasă. Cețuri pe munți. Densă, aproape palpabilă, curge în valuri, ba mai transparentă, ba mai opacă, îți dă târcoale, îți pune piedică, se amuză, te orbește, uneori strălucește. Cețuri triste. Cețuri cenușii, obosite, care stau atârnate prin colțuri întunecoase, de copaci întunecați, descărnați, printre case părăsite, pustii și neprietenoase, ca niște babe răutăcioase, acre și înveninate de o ură irațională. Cețuri viclene, care te abat de la drum, cețuri blânde, care te ajută să te faci pierdut când nu ai chef de nimic și de nimeni, cețuri optimiste, cețuri depresive, cețuri vesele, cețuri indiferente și reci.

Simt nevoia să fiu cinică. Mă abțin cu greu. Aș arunca jumătate (cel puțin) din lucrurile din casă. Mi-aș lua câmpii. Dar până atunci îi bat.

Povești, povești. Câte dintre "certitudinile" noastre nu-s decât povești? Probabil toate. Singura certitudine e ca nimic nu e cert, bătut în cuie, sigur. Viața e schimbare, e nesiguranță. Probabil de aceea ne creăm atâtea tabieturi, de aceea lucrurile repetitive ne liniștesc, de aceea oamenii pe care îi cunoaștem sunt "ai noștri" iar necunoscuții "răi", "suspecți" implicit. Rutina te omoară cu plictiseala ei, dar dă senzația de certitudine. De rutină nu te îndoiești. O urăști, o detești... dar ești sclavul ei. Pentru că tu îți creezi rutina, la urma urmei. Rutina te liniștește, știi ce ai de făcut, nu te stresează așa mult ca o sarcină nouă și posibil riscantă - dacă nu te descurci? dacă eșuezi? Oare câte dintre acțiunile noastre de zi cu zi sunt doar rutină, lucruri repetitive care ne clădesc viața - cărămizile vieții? Și câte sunt spontane, riscante, asumate? Se pare că noi, ca oameni "obișnuiți" nu ne descurcăm cu o doză prea mare de neprevăzut. Ne dă peste cap complet, nu știm ce să facem, așa că ne întoarcem la rutine, ca să ne mințim că suntem stăpânii propriilor noastre vieți și destine. Există oameni care trăiesc în afara sistemului de rutine oare? Mă gândeam că poate cerșetorii, cei fără adăpost... dar cred că au și ei rutinele lor... așa e un "homeless" care noaptea vine și doarme pe scara blocului (asta acum, de când s-a făcut frig noaptea)...