BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 10 noiembrie 2011

Despre moarte


Viața și moartea sunt despărțite de o singură clipă. Acum ești, acum nu mai ești. Uneori există o stare de "între", coma, despre care nu se știe exact cât de "aici" și cât de "acolo" e omul... Dar trecerea efectivă între viață și moarte durează doar o clipită. Poate mai puțin... Avem oroare nativă pentru moarte. Ne întristează, ne deprimă, ne creează fobii, obsesii, facem orice ca să uităm de ea, sau dimpotrivă, ca refuz al realității, tindem către ea câteodată - de la caz la caz.


Noi nu știm cu adevărat nici ce e viața, darămite ce-i moartea. Pentru ceea ce suntem acum, cunoașterea e limitată. Nu și imaginația. Și de multe ori, ceea ce numim cunoaștere e rezultat al imaginației. Certitudinile noastre sunt iluzorii, la urma urmei. Și știința, și filozofia, și religiile, și... toate concepțiile minții omenești.
Dar se pare că așa trebuie, poate altfel n-am fi în stare să trăim, dacă ne-am gândi mereu la moarte, dacă am fi conștienți în permanent de faptul că degeaba croim planuri, degeaba visăm sa facem și să dregem, să devenim nu-știu-ce, să câștigăm, să întemeiem, să lăsăm, să aducem... să...ne trăim viața.

Mă întreb, poate băștinașii, aborigenii de prin colțuri de lume uitate de Dumnezeu, poate ei, cu concepția lor mai simplă despre viață și moarte, privesc lucrurile mai sănătos. Sau poate și la ei e tot aia, dar sub altă fomă. Oricum, pare-se că seninătatea în fața morții poate să ți-o dea credința. O credință puternică în ceva ce îți închipul că va fi "după". Fie că vorbim de rai-iad, de nirvana, de o oarecare lume de dincolo sau de sfârșitul absolut. Probabil de aceea suntem atât de dornici să găsim o structură, o logică, un sens vieții și implicit morții. Dar câți au, cu adevărat, o credință suficient de puternică pentru a nu se teme de moarte (de necunoscut, in fond)? Frica noastră instinctivă, ilogică, care pare a avea o existență proprie și se manifestă în cele mai felurite forme... iar la extrem, pe unii frica (implicit frica de moarte) îi împiedică să trăiască (mă găndeam la frațiorul unei prietene, care, stăpânit de frica de a ieși din casă, nu vrea să se ducă la școală, nu vrea să facă nimic care să implice ceva necunoscut, nefamiliar)...

De ce iar gânduri despre moarte? De http://pazniculdenoapte.blogspot.com/2011/11/inger-pistruiat-cu-aripi-de-piatra.html asta. Pentru că deși facem orice ca s-o ignorăm, să uităm de existența ei, moartea există, e... parte a vieții. Ca în natură. Frunzele nu plang după alte frunze. Pentru că n-au o problemă cu asta. Noi suntem oameni, avem conștiință, ne îndoim, existăm și ne temem (deși... numai cine a fost frunză poate garanta că o frunză nu simte, în felul ei). Și, pentru noi, e trist, șocant, de neacceptat ca cineva drag, sau cineva pentru care simțim o simpatie cât de mică, să moară, mai ales daca e tânăr. Ni se pare nedrept. Și chiar este, din punctul nostru de vedere.

Toamna... anotimp care ne aduce aminte exact de viață și de moarte, de trecere, de schimbare. Cred că nu trebuie să privim moartea așa cum o privim, cu ură și repulsie... Cred că e bine s-o privim ca pe ceva normal, fiecare dintre noi știm că oricine se naște va și muri la un moment dat, poate ar fi mai bine să nu facem atâta caz din asta - ușor de zis, greu de făcut, ce, doar n-o să pretind că eu nu sunt distrusă de moartea lui Alex, că nu mă afectază când aud de moartea cuiva... Doar că, poate, n-ar trebui să fie așa, poate ar trebui să trăim mai puțin încrâncenați, mai senini (nu senili) și mai puțin tributari tuturor lucrurilor pe care le-am învățat, sau primit fără să ne dăm seama, de la societate. Căci de trăit, asta e, trebuie să trăim. Și așa e scurtă viața, și așa sunt puține clipele cu adevărat frumoase sau fericite, de ce să le mai înveninăm cu frici, prejudecăți, egoisme și intoleranțe?

Azi-noapte l-am visat pe Alex. Arăta cam ca atunci când ne-am cunoscut, ras în cap, fără barbă. Stătea la calculator și se juca ceva. Eu eram în trecere, sau plecam, l-am pupat, mi-a zis ceva că-mi pute părul (îm vis îmi aminteam că fusesem în nu-știu-ce loc afumat și probabil de acolo...), i-am zis că mă spăl pe cap, el mi-a si ca ok, până vineri. M-am mirat, apoi ma gândeam ca da, ne întâlneam vineri... Ne-am mai pupat o data, am plecat, l-am mai pupat pe chelie la plecare... și ăsta a fost visul.

0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails