BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 31 august 2011

Zile negre de august

După accident tot ce s-a întâmplat și se întâmplă îmi pare un vis urât, atât e de mare diferența între "înainte" și "după". Încă mai sper să mă trezesc și să fi fost totul doar un terifiant coșmar.
Cum am spus, aveam speranța că Alex va fi bine. Nu m-am gândit absolut la moarte. Cu atât mai mult cu cât aflasem că la internare era conștient. Am adormit încercând să-mi focalizez gândurile la el, încercând să-l simt cumva, să-l încurajez, dar nu am reușit.
Pe holul spitalului horcăia un bețiv care încercase să se ducă la baie. Într-un târziu a venit o asistentă care l-a dus în pat și l-a potolit. Oricum, cineva sforăia din greu de undeva dintr-un salon.
Dimineața am deschis ochii văzând că se crapă de ziuă. Am stat în pat, încercând să stau în așa fl încât să mă doară cât mai puțin coastele. Timpul se târa ca un melc. Nimeni nu mă suna, deși mulți îmi promiseseră că mă sună să-mi dea vești despre Alex. Mă cam temeam de tăcearea asta, dar mă gândeam, pe de altă parte, "no news, good news". La ora a venit o asistentă, alta decât cea de aseară m-a întrebat cum mă simt, dacă s-au produs schimbări de vreun fel, mi-a luat sânge, apoi m-a condus la radiologie. Acolo era coadă... mai mulți oameni necăjiți, fiecare cu problema lui... o băbuță, un nene, bețivul de aseară, care și-acum era mereu pe cale să pice din scaunul rulant... A venit rândul meu, mi-a făcut o radiografie (dar nu pe film) pentru coastele dureroase, mi-a zis că nu e nimic rupt. Apoi asistenta m-a dus înapoi în salon. Peste 5 minute, ducând rezultatul la medic, acela a zis să mi se facă și o radiografie la cap. Din nou coborât, stat la coadă, de data asta era lume puțină, doctorul dispăruse, rămăsese doar asistenta de la radiologie, mi-a făcut ea radiografiile. Dar medicul specialist nefiind, au rămas necitite. Înapoi în salon. Când m-am întors, asistentele m-au mutat în alt salon, unde mai erau internate două femei în vârstă, mi-au făcut un algocalmin... Aici era mai animat decât în salonul gol. Am profitat de ocazie ca să întreb de unde pot să îmi iau apă, am aflat de un bufet aflat la parter... m-am dus, am luat apă și hârtie igienică (cine-ar fi crezut că în asemenea situații hârtia igienică poate deveni un lucru atât de important pentru confortul minim?). Abia apucasem să beau puțină apă și să merg la wc că vine iar asistenta. Mă trimiteau pe mine și pe încă un băiat la Focșani, cu ambulanța, ca să ne vadă neurologul. Băiatul era și el accidentat, îl lovise o mașină când mergea pe motocicletă. Băiatul de pe ambulanță ne-a întrebat diverse date, ca să completeze fișa... eu nu aveam buletinul (nu l-am primit nici până în ziua de azi de la poliția Bacău) și nu-mi știam codul numeric personal (veșnic încurcam ultimele cifre). I-am povestit că eram din accidentul de aseară, știa despre ce era vorba... și atunci am auzit pentru prima dată că se spunea că exista și un mort. Dar sparam că nu era de la noi din mașină, sau că informația e greșită.
Am ajuns la Focșani, la spital. Am fost duși la etaj, la neurologie. Acolo sala de așteptare era plină-ochi. Multă lume stătea pe banchete, scaune, și cine n-a apucat, stătea în picioare. Cineva mi-a dat locul. Am stat acolo până am simțit că-mi vine cu amețeală, la propriu, era cald și nu era aer. N-am mai răbdat, m-am ridicat și m-am dus câtre singulul geam ce se putea deschide nițel. Nici nu știu cât am stat, dar a fost de nivelul orelor. Au mai intrat în față câteva cazuri posibil mai grave (bătrâni care căzuseră și se loviseră la cap), în rest nimic. Într-un târziu, o doctoreasă tânără, blondă și cam nepăsătoare m-a primit, mi-a făcut un mini control al reflexelor și cu asta basta. La fel și pentru băiatul celălalt. Apoi, bucuroși că am scăpat, am coborât și-am ajuns la ambulanță. Ne-am îmbarcat, iar am mers ce-am mers până la Adjud. Ajunsă în salon, tocmai se făcuse ora mesei. O soră a adus câte o ciorbă de fasole, o felie de pâine și parcă încă ceva, nu mai știu. Am început să mănânc, a fost binevenită mâncarea. Atunci hop! apare și medicul. Vine, se uită la vânătăile mele, întreabă de rezultate, apoi zice că trebuie să fac și o ecografie abdominală, mâine dimineață, pe nemâncate. Adică trebuia să mai stau o zi în spital - ultimul lucru pe care mi-l doream. Mi-a fost ciudă că n-a venit puțin mai devreme, că doar până cu 10 minute în urmă nu mâncasem absolut nimic. Între timp, nici o veste, chestie care mă cam îngrijora. A apărut o asistentă care auzise ce spusesem când fusesem întrebată unde lucrez. Fiica ei intrase la facultate la jurnalism, la București, și era foarte mândră, mai ales că n-o meditase deloc. Am mai vorbit noi ce-am mai vorbit, s-a mai spart gheața și cu celelalte două femei din salon, și iar am primit un semnal alarmant despre ce s-a întâmplat în urma accidentului... când le-am povestit cum am ajuns acolo, una dintre ele a spus că s-a dat la știri accidentul... și că parcă era și-un mort... dar zicea ea, cum sunt ăștia la știri le înfloresc, poate nu-i așa.
Am mai stat, a mai venit în salon întâi o băbuță amărâtă care căzuse și-și dizlocase șoldul, săraca se văita mereu, îi puseseră și ploscă... Apoi a mai venit o femeie, bătută de soț... povești triste, oameni necăjiți.
Apoi brusc se deschide ușa salonului și nu-mi vine să-mi cred ochilor când îi văd pe Diana, Petre și Doru intrând. Primul gând: ce surpriză frumoasă mi-ați făcut că ați venit! Apoi mă uit la fața Dianei și-am înțeles că e de rău... M-a luat în brațe și mi-a zis că Alex nu a supraviețuit. Am plâns cu toții grămadă. A fost groaznic.
Apoi m-au întrebat ce e cu mine, le-am spus, m-am externat pe proprie răspundere, rămânând ca mâine dimineață să fac ecografie la Piatra Neamț. Am plecat cu ei către Piatra Neamț ca s-o anunțăm pe mama lor de nenorocire. În drum am oprit în Bacău, unde au aranjat cu o firmă de pompe funebre ca a doua zi să se ocupe de cele necesare și să-l ducă pe Alex la Veștem. Am ajuns la Piatra pe înserat. Acolo ne-am întâlnit și cu Mirel și Mirela. Nici nu vreau să mă gândesc cum s-a simțit biata femeie când ne-a văzut pe toți la ușă. Primul ei gând a fost că Alex și-a luat viața. Apoi a aflat adevărul. Au fost clipe cumplite... La început a fost distrusă, apoi văzându-ne pe noi așa de distruși, a încercat să ne consoleze, să fie tare pentru noi.
Printre lacrimi am apucat să-i povestesc ce și cum... Așa i-am povesti de mersul la Petru Vodă, de munca pentru mănăstire, de binecuvântarea părintelui Iustin... Pentru ea, toate astea au însemnat o mare alinare. Pentru că cea mai mare durere a ei era că Alex se îndepărtase de credință. Pentru ea, asta a însemnat cumva că Dumnezeu l-a iertat și l-a luat. Și cred că a ajutat-o mult. S-a făcut târziu, ne-am culcat cu toții. Nu m-am așteptat să adorm, dar am dormit. A doua zi, Diana cu Petre și Doru s-au dus la Bacău ca să rezolve cu poliția și cu actele. Eu m-am dus cu Mirel și Mirela și cu tanti Ana (mama lui Alex) spre cimitir, pentru ca ei să rezolve cu deshumarea tatălui lui Alex, gropari, preot etc., iar eu am rămas la o clinică de prin zonă să îmi fac ecografia. Am făcut-o, totul în regulă.
Apoi ne-am regăsit, s-au rezolvat toate cele necesare... ne-am întors la tanti Ana, ne-am făcut bagajele, le-am lăsat la Mirel și Mirela în mașină, apoi ne-am dus din nou la cimitir, unde ne aștepta preotul. S-a făcut slujba de deshumare... Apoi am așteptat îndelungă să ajungă mașina mortuară de la Bacău, ca să ia și micul sicriu cu oseminte... Apoi ne-am îndreptat către Sibiu-Veștem. Și-așa au călătorit împreună, pe ultimul drum, tatăl și fiul, amândoi Alexandru...
Drumul a fost lung și greu, drumul destul de prost pe o porțiune, cât am trecut munții a plouat, a plouat torențial, cerul plângea în hohote. Acum încerc să îmi amintesc pe unde am trecut munții... erau niște chei spectaculoase, un peisaj măreț... doar că ni-mi aduc aminte cum se numeau. În fine, am ajuns la Sibiu seara, am nimerit greu Veștemul... După care totul mi se cam amestecă în minte... ne-am oprit la cimitirul din Veștem, era lume adunată, multă, rude, oameni din sat care l-au cunoscut... Am plâns cu toții care mai de care, apoi a sosit mașina mortuară și au adus sicriul în magazia de lângă biserică (neavând capelă)... Am stat o vreme de veghe, ne-am schimbat unii cu alții pe parcurs... în cele din urmă m-am dus la culcare... camera care ne găzduise pe mine și pe Alex de două ori (cand au avut nunțile băieții din familie) era neschimbată... dar tristă, prin lipsa lui. Am dormit agitat, cu mii de treziri, am fost fericită când s-a făcut dimineață. Am mâncat puțin și ne-am dus către cimitir.
Veniseră și băieții de la PP. Au stat de gardă lângă Alex, a fost foarte frumos. A urmat slujba... Eu care urăsc dintotdeauna înmormântările pot spune că am fost impresionată, că mi-a plăcut și că mi-a adus liniște... Și ceremonia de la punerea în groapă a fost frumoasă... Băieții de la PP au cântat Imnul legionarilor căzuți... toată lumea a fost impresionată... S-au depus multe coroane... A fost foarte frumos... deși n-aș fi crezut niciodată că voi putea spune că o înmormântare ar fi frumoasă. Dureroasă, dar și frumoasă.
Am mai stat la Veștem până a doua zi... A fost bine, că eram printre oameni și nu eram acasă ca să bocesc în neștire.
Apoi am ajuns în București. Și-a început epoca "după Alex". Tristețe, revoltă, zbucium sufletesc, căutări... dar și destul de mult echilibru între toate stările astea. Mă așteptam să fiu mai rău. Cert e că habar nu am de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar vreau să cred că există un motiv pentru toate, chiar dacă noi nu-l putem ști. Și sper să fie totul bine, până la urmă, oricât de aberant ar părea, și pentru Alex, și pentru noi cei rămași.

1 comentarii:

dr.Lecter spunea...

Doamne, prin ce ai trecut! Ma bucur sincer ca esti bine, esti in viata, o sa treaca mult timp pana ce ai sa te linistesti, dar ti s-a oferit sansa sa mai vezi multa vreme soarele, ploaia,zapada, oamenii...

Related Posts with Thumbnails