Să revenim la amintirile de vacanţă... Ajungem la ziua în care am făcut Cheile Nerei. Ştiind că va fi un traseu lung, ne-am trezit devreme, am plecat pe nemâncate, urma să luăm micul dejun pe drum, la Cantonul Damian. Am mers cu maşinile până la podu Bei. Acolo ne+am luat rucsacii în spinare şi dă-i înainte. Am mers mult pe răcoare prin pădure pe un drum forestier, dar pe măsură ce mergeam şi se înălţa soarele începea să fie mai cald. Climat tropical. Şi teamă abstractă de şerpi. Şi multe gâze înţepătoare. Mult Autan. şi chestii de după muşcăturile de ţânţari. Ajungem la Cantonul Damian cel plin de verdeaţă. Frumos loc! Erau acolo unii cu un jeep, un cort şi un câine husky, străini. Am întins masă mare pe o băncuţă, lângă nişte gropi săpate de câinele respectiv - avea temperament de explorator-săpător, se pare. Când strângem masa şi mai stăm niţel să facem poze ţuşti! ne pomenim cu un limax imens cu model de leopard bio pe băncuţa pe care adineauri mâncaserăm. 
Vrând nevrând ne-am gândit că, dacă aici melcii sunt atât de mari, cum or fi restul?!
Strângem catrafusele şi ne continuăm drumul. Iar am mers mult prin pădure, iar ţânţari, ciupituri, Autan etc. Apoi în cele din urmă ajungem la potecile-semitunele pe stânci, pe buza Nerei.
Impresionante, spectaculoase! şi apoi am ajuns la punctul de trecere prin apa. Tana-nam! M-am umplut de nervi ca fix atunci trecea o gaşcă de băieţi pe pe malul celălalt încoace şi au adăstat la punctul de trecere, iar eu trebuia să-mi pun costumul de baie (adică să mă dezbrac în fundu' gol ca să-mi pun chiloţii de baie). În fine, cu sprijinul psihic al lui Mitzi m-am pitit după un copac şi am făcut ză sprip-tease în pădure, într-un picior. Ei, şi-apoi a fost uşor, ne-am băgat în râu, era ditamai curentu', ne-am ţinut unii de alţii de mâini la traversare - mai ales noi ăştia micuţi de înălţime care intram în apă până la cur - a fost o porţiune unde dacă nu te ţineai bine te cam ducea curentul... m-am felicitat că mi-am luat şi sandalele, altfel cred că aveam senzaţii tari şi mai multe la tălpi... aşa doar nu-ţi mai prea simţeai picioarele, în rest toate bune. Am trecut, apoi am mers, mers, mers şi iar mers fără număr. Iar pădure, iar semitunele pe stânci, porţiuni pe unde se vedea că a fost viitură (mai un pantof sport, mai nişte sticle, tot soiul de obiecte, copăcei căzuţi în apă... La un moment dat ne-am uitat la ceas şi ne-am gândit că mai bine ne întoarcem, ca să ajungem la podu Bei pe lumină... Lus avea însă chef să meargă mai departe, l-a convins şi pe Baftă şi s-au dus mai departe iar noi, toate fetele şi cu Conu am făcut calea întoarsă. Vera cam nervoasă, că Baftă s-a răzgândit şi ei nu i-a spus... Pe acest fundal încordat a apărut vipera. Adică am dat noi peste ea. La un tunel pe stâncă, Vera era prima. Deodată se opreşte, se ăntoarce şi vine spre noi: Am văzut un şarpe, stă pe piatră şi cred că vrea să atace! Unde, unde? Păi uite acolo, stă pe o frunză. Trece Conu în faţă, viteaz, cică unde e, unde e, trece de viperă şi n-o vede. Dă cu băţul pe undeva pe potecă, sub viperă, aia nimic. Îşi face curaj Vera şi trece. Mimi se aprpie şi-i face poză. Abia atunci am văzut-o şi eu. Un şarpe micuţ, dar lunguieţ, destul de gri-cenuşie-fix ca stânca, stând pe o frunză de ceva, oarecum adunată-strânsă în coadă şi cu corpul ridicat, adică gata să sară dacă se speria mai tare. N-aveai pe unde prin altă parte s-o iei, aşa că... cu genunchii dârdâind am trecut pe lângă ea, cât de departe se putea. Individa a stat nemişcată. Uf, am scăpat! A trecut şi Mitzi, şi Mimi, totul ok. Doar că după aia eram toţi cu morcovu' şi cu ochii în 14 după vipere. N-a mai fost cazul, din fericire. Am mers iar mult până la locul de trecere, am trecut prin apă şi am adăstat acolo, pe mini-plaja respectivă, la soare. A fost tare plăcut. Ne-am gândit noi ca cel mai bine e să-i aşteptăm pe băieţi acolo. Ceea ce am şi făcut. Bupă care Baftă ne-a luat la rost păi şi de ce ne-aţi aşteptat aici? Mai bine mergeaţi la Cantonul Damian sau chiar la maşini. Ei, şi ca să nu mai lungim povestea, am făcut drumul de întoarcere printr-o zăpuşeală gravă, prin nori de ţânţari, tăuni şi alte chestii ciupitoare. Am trecut iar pe la cantonul Damian, oamenii cu căţelul lor plecaseră, iar porţiunea de la Damian la podu Bei ni s-a părut nesfârşit, nu se mai termina odată...
Evident, ne-am întors la campare, am prins un cer de seară cu nori roz-portocalii. Apoi nici nu mai ştiu dacă am făcut foc de tabără sau ne-am lipit de focul de tabără al altora... Serile astea semănau destul unele cu altele. Cred totuşi că am stat cu ochii pe Perseide, care n-au făcut mare brânză, şi ne-am întins la poveşti cu vecinul cu marele cort şi cu copii, şi cu nişte băieţi simpatici de la Iaşi care făcuseră în ziua aia cheile Nerei până la Lacul Dracului şi înapoi.
Vrând nevrând ne-am gândit că, dacă aici melcii sunt atât de mari, cum or fi restul?! Strângem catrafusele şi ne continuăm drumul. Iar am mers mult prin pădure, iar ţânţari, ciupituri, Autan etc. Apoi în cele din urmă ajungem la potecile-semitunele pe stânci, pe buza Nerei.
Impresionante, spectaculoase! şi apoi am ajuns la punctul de trecere prin apa. Tana-nam! M-am umplut de nervi ca fix atunci trecea o gaşcă de băieţi pe pe malul celălalt încoace şi au adăstat la punctul de trecere, iar eu trebuia să-mi pun costumul de baie (adică să mă dezbrac în fundu' gol ca să-mi pun chiloţii de baie). În fine, cu sprijinul psihic al lui Mitzi m-am pitit după un copac şi am făcut ză sprip-tease în pădure, într-un picior. Ei, şi-apoi a fost uşor, ne-am băgat în râu, era ditamai curentu', ne-am ţinut unii de alţii de mâini la traversare - mai ales noi ăştia micuţi de înălţime care intram în apă până la cur - a fost o porţiune unde dacă nu te ţineai bine te cam ducea curentul... m-am felicitat că mi-am luat şi sandalele, altfel cred că aveam senzaţii tari şi mai multe la tălpi... aşa doar nu-ţi mai prea simţeai picioarele, în rest toate bune. Am trecut, apoi am mers, mers, mers şi iar mers fără număr. Iar pădure, iar semitunele pe stânci, porţiuni pe unde se vedea că a fost viitură (mai un pantof sport, mai nişte sticle, tot soiul de obiecte, copăcei căzuţi în apă... La un moment dat ne-am uitat la ceas şi ne-am gândit că mai bine ne întoarcem, ca să ajungem la podu Bei pe lumină... Lus avea însă chef să meargă mai departe, l-a convins şi pe Baftă şi s-au dus mai departe iar noi, toate fetele şi cu Conu am făcut calea întoarsă. Vera cam nervoasă, că Baftă s-a răzgândit şi ei nu i-a spus... Pe acest fundal încordat a apărut vipera. Adică am dat noi peste ea. La un tunel pe stâncă, Vera era prima. Deodată se opreşte, se ăntoarce şi vine spre noi: Am văzut un şarpe, stă pe piatră şi cred că vrea să atace! Unde, unde? Păi uite acolo, stă pe o frunză. Trece Conu în faţă, viteaz, cică unde e, unde e, trece de viperă şi n-o vede. Dă cu băţul pe undeva pe potecă, sub viperă, aia nimic. Îşi face curaj Vera şi trece. Mimi se aprpie şi-i face poză. Abia atunci am văzut-o şi eu. Un şarpe micuţ, dar lunguieţ, destul de gri-cenuşie-fix ca stânca, stând pe o frunză de ceva, oarecum adunată-strânsă în coadă şi cu corpul ridicat, adică gata să sară dacă se speria mai tare. N-aveai pe unde prin altă parte s-o iei, aşa că... cu genunchii dârdâind am trecut pe lângă ea, cât de departe se putea. Individa a stat nemişcată. Uf, am scăpat! A trecut şi Mitzi, şi Mimi, totul ok. Doar că după aia eram toţi cu morcovu' şi cu ochii în 14 după vipere. N-a mai fost cazul, din fericire. Am mers iar mult până la locul de trecere, am trecut prin apă şi am adăstat acolo, pe mini-plaja respectivă, la soare. A fost tare plăcut. Ne-am gândit noi ca cel mai bine e să-i aşteptăm pe băieţi acolo. Ceea ce am şi făcut. Bupă care Baftă ne-a luat la rost păi şi de ce ne-aţi aşteptat aici? Mai bine mergeaţi la Cantonul Damian sau chiar la maşini. Ei, şi ca să nu mai lungim povestea, am făcut drumul de întoarcere printr-o zăpuşeală gravă, prin nori de ţânţari, tăuni şi alte chestii ciupitoare. Am trecut iar pe la cantonul Damian, oamenii cu căţelul lor plecaseră, iar porţiunea de la Damian la podu Bei ni s-a părut nesfârşit, nu se mai termina odată...Evident, ne-am întors la campare, am prins un cer de seară cu nori roz-portocalii. Apoi nici nu mai ştiu dacă am făcut foc de tabără sau ne-am lipit de focul de tabără al altora... Serile astea semănau destul unele cu altele. Cred totuşi că am stat cu ochii pe Perseide, care n-au făcut mare brânză, şi ne-am întins la poveşti cu vecinul cu marele cort şi cu copii, şi cu nişte băieţi simpatici de la Iaşi care făcuseră în ziua aia cheile Nerei până la Lacul Dracului şi înapoi.
Comentarii