Dis de dimineață m-am trezit, am strâns bagajul și-am plecat spre intrarea la Sarmisegetusa. Am ajuns repede, era deja deschis, în ciuda celor afirmate de nea Ion, care zisese ca se deschide la 10. Erau deja câteva mașini parcate, câteva grupuri care se preumblau. Am plătit, am intrat. Nu știu dacă am mai zis, dar pe mine personal m-a dezamăgit un pic. Nu pot spune cu precizie exact ce, dar per total... parcă lipsește ceva.
În primul rând, semnalizarea prin areal total deficitară. Nu era mare lucru să pună o schemă cu ce ruine unde se află și înotro să o iei din punctul x dacă vrei să ajungi la templul nu știu care. Apoi informațiile de pe tăblițele explicative. Un bullshit total. Nicio informație cu adevărat interesantă, niște abureli. Cât să vii vacă și să pleci bou. Cu informațiile, varză.
Ruinele - runine, deh. Frumos integrate în peisaj, prin iarba înaltă și plină de rouă. Am văzut clădirile de lângă intrare, amfiteatrul, apoi m-am prins văzându-i pe alții, că se mai continuă încolo, pe o cărăruie, printre tarlalele cu fânețe ale sătenilor, cu forul. Am mers ceva, am trecut pe lângă Praetorum procuratoris, care nu arăta deloc rău, de unde drumul continua încă... până la For. Forul mi-a adus niște nedumeriri: ce e cu grinzile metalice de pe laturi? nu par a fi romane... Aceeași impresie de neîngrijit, ok, ruine, dar parcă ruine lăsate de izbeliște de la un moment dat încolo... parcă cineva le-a dezgropat apoi le-a lăsat cam baltă, punând trei tăblițe care te buresc cu informații lanunare și cam atât. Nu știu exact de ce mi-a rămas impresia asta, poate nu eram eu în toane bune. Habar n-am.
După hoinărit prin forum m-am întors către intrare, la un moment dat se făcea în dreapta altă cărăruie pe care veneau niste copii cu capre și căței, mi s-a părut că văd și încolo niște ruine, m-am dus, da, erau mai multe temple. Super semnalizare, după cum am mai spus. Mi-au plăcut, le-am văzut, m-am întors la intrare, i-am sunat pe ai noștri, Hai la Zamolxe, să mâncăm pepenele cu toții înainte să plecăm. Zis și făcut. M-am întors la camping-pensiune, halit pepene.
Ne-am îmbarcat îm mașini cu obiectiv biserica de la Densuș și apoi cetatea Mălăiești. Drum pitoresc, frumos, multă vegetație. Vizităm Densuș, da, frumoasă și aparte biserica. Și surprinzătoare și emblematică ridicarea unei biserici, simbol creștin, din pietrele de la Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Apoi tot pe drumuri pitorești către Mălăiești, unde am căutat cetatea Mălăiești, contoversat restaurată cu fonduri europene.
Am ajuns în Mălăiești, am văzut întâi un panou cu "cetatea medievală" care nu indica nimic, apoi am dat de un panou care indica către cetatea Mălăiești. O parcare mare, unde am lăsat mașina. Nenumăratele ciupituri de insecte colecționate până atunci se încălziseră (vremea era caldă bine) și ne dădeau de furcă... Am urcat treptele către cetatea - era pustiu, nici țipenie. Doar noi, rugii de mure, râulețul și vegetația. Și câteva balegi proaspete. Ne-am oprit la un mare rug de mure unde ne-am ospătat cu mure, apoi am continuat urcarea. Am ajuns la cetate. Da, într-adevăr, nu putem vorbi de o restaurare în sensul tradițional al cuvântului. Mai mult transformare într-un obiectiv turistic, gen pensiune. De fapt materialale folosite la asta te duc cu gândul, la o pensiune. Și pentru o cetate mi se pare cam ciudat sa aibă un turn și două ziduri neînchise de nimic pe cealaltă latură. Altfel fotogenic locul, au construit și o scenă cu bănci pentru public, cu o acustică incredibilă.
Ne-am adunat iar în mașină. Unde să mai mergem, unde să campăm?! Să găsim vreun râu, o poieniță și asta e. Am văzut undeva scris ceva de râul Bărbat, unde zicea unul din nenii întâlniți pe Parâng că o să meargă la pescuit, hai să mergem de-a lungul până om găsi loc de campat. Mergem mergem, drum frumos, sălbatic, au văzut ceilalți și o făzăniță (eu n-am văzut-o, nu aveam vizibilitate)... Ajungem într-un sat, cam mulți minoritari cu pielea întunecată... Renunțăm să mai căutăm oc de campat prin preajma satului, facem drum întors. Ajungem la niște indicatoare pentru mai multe obiective turistice. Alegem întâi iazul sau lacul nu-știu-cum, am uitat cum se chema. Porneau niște șleauri printre câmpurile semănate cu grâu. Drum rău, ne gândim, dacă plouă, cum o să ieșim de aici? Când deja ne întrebam daca chiar ajungem undeva dăm de lac, iaz, cum îi zice. A, trebuia să fi avut nuferi, dar nu mai era sezonul lor. Arăta ca o baltă obișnuită, cu stuf, broaște și multe coțofene. Nu ne-a plăcut pentru campat, ne-am gândit, traumatizați, și la țânțari... Am renunțat la idee și ne-am întors la locul cu multele indicatoare. Următoarea alegere: fânețele cu narcise. O luăm într-acolo. Am ajuns. Frumos, foarte frumos, dar iarba cât casa, nu mergea de pus cortul. Floricele de câmp, ce mai, fâneață. Narcise nu mai erau la vremea lui cuptor, erau fluturi, coțofene, și alte multe insecte. Și albine grămadă, era o stupină lăsată pe-acolo. Așa că am plecat și de acolo.
Ne-am întors din nou la locul cu indicatoare, pentru o ultimă încercare.
Vedem cascada Lolaia. Verei îi sună cunoscut de la vârful Lolaia din Retezat. Hai încolo, om găsi noi un loc de campare pe-acolo. Zis și făcut.
Mergem, mergem, trecem printr-un sat, întrebăm niște femei care ședeal în fața porții la taifas daca ajungem la cascada Lolaia daca mergem pe acolo, cam cât mai e, d-astea. Ne spun că e bine încolo, că trebuie să păstrăm direcția spre Cârnic, că se merge cu mașina până acolo, e drum forestier, nu foarte grovav, dar este.
Pornim, și mergem, mergem, mergem nu se mai vedea Cârnic ăla, peisajul devine din ce în ce mai frumos, ajungem pe un drum forestier printre fânețe și început de munți, păduri, un râu se auzea din vale, în față se vedea Retezatul... Un peisaj de vis. Cum mergeam noi așa întrebându-ne cât o mai fi, vedem o cireadă de vaci pe laturile drumului, unde se lărgea locul într-o poiană foarte mare, și apoi dăm peste doi oameni care stăteau în iarbă la marginea drumului, țărani din partea locului, păzeau vacile, și-i întrebăm cât mai e până la Cârnic, la Lolaia, daca merge mașina până acolo... Femeia ne zice că mai e ceva, nu mult, vreo 2 km, drumul nu prea bun pe câteva porțiuni, atunci întrebăm că dacă ar fi să punem corturile aici e pericol de urs sau ceva, daca e vreun izvor, altceva decât râul care se auzea în vale... Da, putem campa liniștiți, ne zice că ceva mai încolo e un loc cu vetre pentru foc, că nu-i pericol de urși, de când sunt ei nu s-a pomenit de urs pe-acolo, intervine bărbatul, că e circulat drumul și nu s-apropie ursul, mai ales daca simte și miros de fum de la foc. E și izvor undeva după tufele alea (n-am găsit izvorul ăla, dar nici nu cred că am căutat ca lumea). Mulțumim și pornim mai departe.
Nu mai mergem mult, vreo jumătate de kilometru și dăm de porțiunea mai nasoală de drum. Îl frecăm la cap pe Baftă că hai să nu riscăm, dacă o ploua cum ne întoarcem, cum trecem, hai să ne întoarcem unde ziceau oamenii ăia. Baftă cedează, așa că ne întoarcem. Găsim locul de campat, cu locuri pentru foc făcute de alții, punem corturile și ne uităm împrejur.
Cum am mai spus, un peisaj de vis. Ditamai pajiștea bucolică între munți, râul pe vale ascuns de desișul pădurii, versanți împăduriți, cer albastru, piscuri înalte în zare, lumină aurie de după-amiază. Locul ne încurajează să facem focul. A tras o bură de ploaie, nu foarte tare dar a umezit lemnele. Le-au aprins cu greu, dar în fine s-a pornit focul. A fost un foc fumegos, dar foarte bun. Am stat la taclale până târziu. S-a ivit ți luna, mereu flancată de nori, în seara aceea n-au reușit să-i facă poza visată fotografii noștri. A, n-am zis cred pe nicăieri că de la începutul călătoriei noastre, luna în creștere ne-a vegheat fiecare noapte. Aici, la poalele Retezatului, luna era aproapre plină.
În primul rând, semnalizarea prin areal total deficitară. Nu era mare lucru să pună o schemă cu ce ruine unde se află și înotro să o iei din punctul x dacă vrei să ajungi la templul nu știu care. Apoi informațiile de pe tăblițele explicative. Un bullshit total. Nicio informație cu adevărat interesantă, niște abureli. Cât să vii vacă și să pleci bou. Cu informațiile, varză.
Ruinele - runine, deh. Frumos integrate în peisaj, prin iarba înaltă și plină de rouă. Am văzut clădirile de lângă intrare, amfiteatrul, apoi m-am prins văzându-i pe alții, că se mai continuă încolo, pe o cărăruie, printre tarlalele cu fânețe ale sătenilor, cu forul. Am mers ceva, am trecut pe lângă Praetorum procuratoris, care nu arăta deloc rău, de unde drumul continua încă... până la For. Forul mi-a adus niște nedumeriri: ce e cu grinzile metalice de pe laturi? nu par a fi romane... Aceeași impresie de neîngrijit, ok, ruine, dar parcă ruine lăsate de izbeliște de la un moment dat încolo... parcă cineva le-a dezgropat apoi le-a lăsat cam baltă, punând trei tăblițe care te buresc cu informații lanunare și cam atât. Nu știu exact de ce mi-a rămas impresia asta, poate nu eram eu în toane bune. Habar n-am.
După hoinărit prin forum m-am întors către intrare, la un moment dat se făcea în dreapta altă cărăruie pe care veneau niste copii cu capre și căței, mi s-a părut că văd și încolo niște ruine, m-am dus, da, erau mai multe temple. Super semnalizare, după cum am mai spus. Mi-au plăcut, le-am văzut, m-am întors la intrare, i-am sunat pe ai noștri, Hai la Zamolxe, să mâncăm pepenele cu toții înainte să plecăm. Zis și făcut. M-am întors la camping-pensiune, halit pepene.
Ne-am îmbarcat îm mașini cu obiectiv biserica de la Densuș și apoi cetatea Mălăiești. Drum pitoresc, frumos, multă vegetație. Vizităm Densuș, da, frumoasă și aparte biserica. Și surprinzătoare și emblematică ridicarea unei biserici, simbol creștin, din pietrele de la Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Apoi tot pe drumuri pitorești către Mălăiești, unde am căutat cetatea Mălăiești, contoversat restaurată cu fonduri europene.
Am ajuns în Mălăiești, am văzut întâi un panou cu "cetatea medievală" care nu indica nimic, apoi am dat de un panou care indica către cetatea Mălăiești. O parcare mare, unde am lăsat mașina. Nenumăratele ciupituri de insecte colecționate până atunci se încălziseră (vremea era caldă bine) și ne dădeau de furcă... Am urcat treptele către cetatea - era pustiu, nici țipenie. Doar noi, rugii de mure, râulețul și vegetația. Și câteva balegi proaspete. Ne-am oprit la un mare rug de mure unde ne-am ospătat cu mure, apoi am continuat urcarea. Am ajuns la cetate. Da, într-adevăr, nu putem vorbi de o restaurare în sensul tradițional al cuvântului. Mai mult transformare într-un obiectiv turistic, gen pensiune. De fapt materialale folosite la asta te duc cu gândul, la o pensiune. Și pentru o cetate mi se pare cam ciudat sa aibă un turn și două ziduri neînchise de nimic pe cealaltă latură. Altfel fotogenic locul, au construit și o scenă cu bănci pentru public, cu o acustică incredibilă.
Ne-am adunat iar în mașină. Unde să mai mergem, unde să campăm?! Să găsim vreun râu, o poieniță și asta e. Am văzut undeva scris ceva de râul Bărbat, unde zicea unul din nenii întâlniți pe Parâng că o să meargă la pescuit, hai să mergem de-a lungul până om găsi loc de campat. Mergem mergem, drum frumos, sălbatic, au văzut ceilalți și o făzăniță (eu n-am văzut-o, nu aveam vizibilitate)... Ajungem într-un sat, cam mulți minoritari cu pielea întunecată... Renunțăm să mai căutăm oc de campat prin preajma satului, facem drum întors. Ajungem la niște indicatoare pentru mai multe obiective turistice. Alegem întâi iazul sau lacul nu-știu-cum, am uitat cum se chema. Porneau niște șleauri printre câmpurile semănate cu grâu. Drum rău, ne gândim, dacă plouă, cum o să ieșim de aici? Când deja ne întrebam daca chiar ajungem undeva dăm de lac, iaz, cum îi zice. A, trebuia să fi avut nuferi, dar nu mai era sezonul lor. Arăta ca o baltă obișnuită, cu stuf, broaște și multe coțofene. Nu ne-a plăcut pentru campat, ne-am gândit, traumatizați, și la țânțari... Am renunțat la idee și ne-am întors la locul cu multele indicatoare. Următoarea alegere: fânețele cu narcise. O luăm într-acolo. Am ajuns. Frumos, foarte frumos, dar iarba cât casa, nu mergea de pus cortul. Floricele de câmp, ce mai, fâneață. Narcise nu mai erau la vremea lui cuptor, erau fluturi, coțofene, și alte multe insecte. Și albine grămadă, era o stupină lăsată pe-acolo. Așa că am plecat și de acolo.
Ne-am întors din nou la locul cu indicatoare, pentru o ultimă încercare.
Vedem cascada Lolaia. Verei îi sună cunoscut de la vârful Lolaia din Retezat. Hai încolo, om găsi noi un loc de campare pe-acolo. Zis și făcut.
Mergem, mergem, trecem printr-un sat, întrebăm niște femei care ședeal în fața porții la taifas daca ajungem la cascada Lolaia daca mergem pe acolo, cam cât mai e, d-astea. Ne spun că e bine încolo, că trebuie să păstrăm direcția spre Cârnic, că se merge cu mașina până acolo, e drum forestier, nu foarte grovav, dar este.
Pornim, și mergem, mergem, mergem nu se mai vedea Cârnic ăla, peisajul devine din ce în ce mai frumos, ajungem pe un drum forestier printre fânețe și început de munți, păduri, un râu se auzea din vale, în față se vedea Retezatul... Un peisaj de vis. Cum mergeam noi așa întrebându-ne cât o mai fi, vedem o cireadă de vaci pe laturile drumului, unde se lărgea locul într-o poiană foarte mare, și apoi dăm peste doi oameni care stăteau în iarbă la marginea drumului, țărani din partea locului, păzeau vacile, și-i întrebăm cât mai e până la Cârnic, la Lolaia, daca merge mașina până acolo... Femeia ne zice că mai e ceva, nu mult, vreo 2 km, drumul nu prea bun pe câteva porțiuni, atunci întrebăm că dacă ar fi să punem corturile aici e pericol de urs sau ceva, daca e vreun izvor, altceva decât râul care se auzea în vale... Da, putem campa liniștiți, ne zice că ceva mai încolo e un loc cu vetre pentru foc, că nu-i pericol de urși, de când sunt ei nu s-a pomenit de urs pe-acolo, intervine bărbatul, că e circulat drumul și nu s-apropie ursul, mai ales daca simte și miros de fum de la foc. E și izvor undeva după tufele alea (n-am găsit izvorul ăla, dar nici nu cred că am căutat ca lumea). Mulțumim și pornim mai departe.
Nu mai mergem mult, vreo jumătate de kilometru și dăm de porțiunea mai nasoală de drum. Îl frecăm la cap pe Baftă că hai să nu riscăm, dacă o ploua cum ne întoarcem, cum trecem, hai să ne întoarcem unde ziceau oamenii ăia. Baftă cedează, așa că ne întoarcem. Găsim locul de campat, cu locuri pentru foc făcute de alții, punem corturile și ne uităm împrejur.
Cum am mai spus, un peisaj de vis. Ditamai pajiștea bucolică între munți, râul pe vale ascuns de desișul pădurii, versanți împăduriți, cer albastru, piscuri înalte în zare, lumină aurie de după-amiază. Locul ne încurajează să facem focul. A tras o bură de ploaie, nu foarte tare dar a umezit lemnele. Le-au aprins cu greu, dar în fine s-a pornit focul. A fost un foc fumegos, dar foarte bun. Am stat la taclale până târziu. S-a ivit ți luna, mereu flancată de nori, în seara aceea n-au reușit să-i facă poza visată fotografii noștri. A, n-am zis cred pe nicăieri că de la începutul călătoriei noastre, luna în creștere ne-a vegheat fiecare noapte. Aici, la poalele Retezatului, luna era aproapre plină.
Comentarii