Final de an ca de poveste

Zic final de an că până după revelion nu mai scriu. Oricum am în general o stare de tihnă, din când în când presărată cu nervișori gratuiți. M-am bucurat de zilele de vineri și sâmbătă, de vizita la Maria-Tudor și micul Vlad, de botezul aceluiași mic Vlad, asezonată cu petrecut în Piranha până târziu. Apoi, desigur agitația de pregătiri revelionistice, și ăndesat haleli la greu. Da, din nou, prea multă mâncare. N-are nici cine și nici când s-o mănânce. Și încă bine că am scurtat lista inițială...
Diana mi-a tras clapa duminica, n-a mai sunat ca să antamăm vizita preconizată, dar a fost de bine până la urmă, că nu prea aveam timp și de vizite, timpul iar intrase-n turbincă... Azi mi-au tras clapa și gagicile de la master, de fapt nu știu de ce dar mă așteptam, și, din nou, abia am avut timp să fac ce trebuia musai să fac. Dar deh, nu-mi pot opri un gîng răzleț să nu e streseze și să nu se enerveze că de puii mei mai e și asta, halal parolism. Ei bine, ne-om vedea când ne-om vedea ceafa și asta dacă o să am chef, mă scuzați. Sigur, o să-mi treacă până hăt încolo (doar s-au mai tot întâmplat d-astea), dar chiar și-așa. Chiar poate de data asta o să-mi țin hotărârea să-i las baltă pe cei care nu mai au chef să fim o gașcă și.. pur și simplu să-mi fac alte găști. Dar om vedea.
Așa că pa și pusi, ne-om vedea când ne-om vedea.

În agitațiile mele de azi cu drumuri încolo-ncoace am avut o porțiune sănătoasă de mers pe jos, abia se lăsase seara, ningea în continuare, beculețele sclipeau, străluceau, pe jos zăpadă ca lumea, alb peste tot, clădirile se albiseră, copacii cocoșați sub atâta alb... De vis, da, chiar de vis!