Un concediu de pomină - ziua 13

A venit și ultima zi din Cheile Nerei, cea în care ne-am propus să ne luăm revanșa față de Lacul Dracului. Dacă nu reușiserăm să-l vedem în prima zi, măcar în ultima. Văzuseră băieții la un moment dat un indicator mai departe de Cărbunari care ducea tot la Lacul Dracului, ca să nu mai ocolim iar până la Șopotul Nou pe drumul ăla nasol. Pormirăm. Drumul tot prost, Am lăsat mașinile într-o poieniță de unde pornea traseul, am luat micul dejun copios și p-aici ni-i drumul! Nu era lung, dar era destul de solicitant. Fetele erau exasperate (și ușor exasperante) de coborâș. Am ajuns. Lacul era frumos, dar n-am prins ora aia când pica lumina cum am văzut în pozele altora... La noi era cam întunecat, în umbră, se vedea că e ditamai adâncimea, se vedeau și pești... Verde închis spre negru.

Ne-am dus apoi peste Nera, pe o insuliță, băieții au făcut baie, plajă, relaxare. Apoi s-au dus să ia apă de la izvor - am aflat de la oamenii campați pe mal unde ar fi. Eu culegeam pietricele din Nera pentru colegi. Și odată se aude un vuiet-trosnet ridic ochii și... la câțiva zeci de metri de unde erau campați oamenii se prăbușea un ditamai copacul în râu. E a a doua oară când văd pe viu un copac căzând netam-nisam în apă. E indescriptibil zgomotul, la fel și senzația... pur și simplu nu-ți vine să îți crezi ochilor când un ditai copacul, falnic, verde, se înclină și se prăbușește brusc. Cei plecați după apă au auzit și ei, dar au crezut că a fost un tunet sau ceva.

Ei, și când ne strângeam să facem calea întoarsă, apar niște figuri cunoscute. Vecinii noștri de la camping, motocicliștii, el si ea. Făcuseră cheile Nerei pe jos și tocmai ajunseseră aici, la capătul traseului. Era cam târziu, erau și lihniți de foame că uitaseră parte din mâncare la motocicletă. Și dacă se ântorceau tot pe chei, clar îi prindea noaptea. Băieții le propun să vină cu noi, tot aveam loc în mașini. Stau ei puțin pe gânduri, apoi nu mai stau, clar asta e soluția salvatoare!
Așa că facem toți drumul către mașini. Încă o rafală de țânțari - în toate drumurile noastre prin cheile Nerei am suferit de atacurile demente ale armatelor nesfârșite de țânțari. Ajungem la mașini, ne îmbarcăm, apoi iar Cărbunari, Sasca Montană, Potoc. Mai luăm provizii din Potoc și înapoi la campare. Locul se umpluse brusc - era joi, inainte de sfântă Mărie și lumea avea liber, toți cu mic cu mare s-au gândit hai să ieșim cu cortul, rulota etc la o campare câmpenească.

Era deja dus soarele după creste, dar norii răsfirați pe cer ca re un pictor neatent se coloraseră în portocaliu și roz pal - o simfonie de culori peste locul de campare de la păstrăvărie. Am făcut focul, am mai halit, băut una alta... Pe înnoptate s-a pornit un vânt cam vioi și noi fetele, ultimele rămase la foc, ne-am chinuit să stingem focul. Dar alții, de la nu știu câte corturi încolo, nu și-l stinseseră, iar vântul îl revitalizase, așa că ploua cu cenușă peste corturi. Le-am stins focul și ălora, că la cum se tot întețea vântul, nu mai lipsea mult să zboare și scântei și să ia foc cine știe ce.