BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 25 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 4

Dimineaţa ne trezim noi ca nuşte prunci, bine dormiţi. Am ieşit din cort prima, m-am dus la lac, m+am limpezit pe faţă, am băut apa rece... au început uşor-uşor să mişune şi alţii. În cele din urmă se deschide şi cortul Baftelor. Baftă, cu ochii umflaţi, dar umflaţi rău, ziceai că e chinez sau ceva, Ginghis Han i-am zis noi. Ne-am alarmat, căci nu se ştia cît de grav e, dacă o să-i treacă sau o să se agraveze, dacă e o reacţie alergică la musculiţele infecte sau la betadină sau... naiba ştie la ce. Am stat, ne-am socotit, am decis că nu mai continuăm călătoria şi ne întoarcem fix pe drumul pe care am venit - adică urcăm în şaua Gruiul, apoi Parângul Mare, Gemănarea, Cârja apoi pe sub Parângul mic către telescaun. Cu menţiunea că am zis că dacă tot suntem aici, să mergem niţel mai încolo să vedem şi lacul Roşiile.
Am ţopăit pe bolovani până la Roşiile, ne-am pozat cu lacul, apoi înapoi spre tabără, ne-am urcat rucsacii în spinare, cu corturi şi toate cele. Şi dă-i urcare abruptă pe grohotişul mamii lui de grohotiş până în şa. Solicitant, dar măcar ne-am mişcat destul de repede. Spornic, vorba Verei.
Era întunecos, nor peste tot, ne mişcam cumva cu ploaia-n coaste. Oricum, ne-am bucurat că nu ne-a plouat pe urcare, ar fi fost chiar nasol de tot dacă mai şi alunecam pe urcarea aia. Ei, şi apoi urcuş către Parângul Mare, apoi mers pe creastă mult. Ne întâlnim cu un alergător montan care împingea la bicicletă pe creastă, intrăm în vorbă, el voia să ştie cum ar ieşi spre Transalpina, Baftă scoate harta, se consultă, ne povesteşte între timp că a participat la nuş' ce maraton montan prin apropiere, după care plecase cu bicla către încoace, dormise la un sătean... ne gândeam noi, ce viaţă, frate, să o ţii aşa într-o drumeţie... Mergem apoi fiecare în treaba lui. Noi zorim mai departe către Gemănarea, undeva în depărtare parcă s-auzeau tunete... Mai spre Gemănarea a început o ploicică. Acolo am mai văzut câţiva drumeţi, cu ăştia n-am mai interacţionat. Apoi ploaia s-a liniştit, noi am continuat, şi dă-i şi mergi, către Cârja. Iar am mers cele x vârfuri anonime până la Cârja. În partea stângă, nori cu forme hazlii, care care tunau nevoie mare.

De pe Cârja deja totul era foarte ameninţător, norii se stăteau în ceafă, dar câţiva omuleţi stăteau bine-mersi pe vârful Cârja, făceau poze, n-aveau treabă. Ne mai întâlnim cu un cuplu care urcau către Parângul Mare... Noi coborâm Cârja, destul de neplăcut şi coborâşul ăla, era şi cam umed în urma ploii... În fine, ajungem la Refugiul Cârja, ne oprim, întindem masa mare (în zilele astea de drumeţie am luat mereu prima masă pe drum, cumva mai târziu decât prânzul în mod normal, adică doar pe la 3-4... Halim cu poftă, mătrăşim conserve ca să mai scăpăm de greutate. Între timp, norii ne-au invadat. Din spate, peste Cârja, a venit un nor şi l-a acoperit, venind dinspre versantul cu Vale Jiului. Apoi, către finalul mesei, ne înconjurase norul, că acoperise şi partea dinspre Parângul Mic... A început iar o ploicică, ai noştri insistau să pornim repede, eu tot ziceam hai să mai stăm un pic... Şi-odată începe o răpăială straşnică, ne ascumdem rapid în refugiu... Şi a fost o ploaie sănătoasă, o aversă zdravănă, ne gândeam la săracii ăia care erau pe vârful Cârja, şi la cuplul ăla care pornise încolo şi n-aveau decât un rucsăcel minuscul... Bun refugiul-peşteră la aşa ceva. Tare bun! Să le dea D-zeu sănătate ălora de l-au construit şi celor care-l întreţin, că bună faptă au făcut!
Ei, şi trece ploaia, ba chiar se mai răreşte şi norul-ceaţă. Acum e momentul! Am zbughit-o ca din puşcă. Am mers către Parângul Mic pe versanţi înnoraţi... tunetele se mutaseră din stânga în dreapta... Ne temeam că ne cuprinde ceaţa şi nu mai vedem drumul... din fericire am tot avut noroc, pe măsură ce înaintam ceaţa fluctua, am avut vizibilitate... Am ajuns şi la puntul unde se bifurca traseul către Parângul Mic, ân sus, pe unde venisem, şi spre telescaun, în jos, şuntând vârful... Am luat-o pe jos, am scăpat şi de nor, ba chiar a ieşit soarele. S-a făcut cald, prea cald, zăpuşeală, ne dureau picioarele de atâta marş forţat, dar dacă stăteam ne atacau iar musculiţele criminale. Pe astă ultimă bucată ne-am cam târâit, deja se resimţea oboseala. Am trecut pe lângă o turmă de oi şi printr-o ceată de căluţi înşiraţi pe versant. .
Am ajuns la indicatorul de pe pârtie. De acolo a fost cel mai greu, parcă, tălpile obosite simţeau fiecare pietricică. Pe parcurs ne-au sărit în cale un pisoi negru urmat de-un pui de saint-bernard, tare dornici de joacă... În fine ajungem şi la cabana telescaun, unde ne trântim pe băncuţele de pe terasă, sub razele unui apus superb, auriu... Îl sunăm pe Şox, cu întârziere de o zi de lamulţiani... Bem o bere şi ne scoborâm la maşină. Ne punem cu satisfacţie corturile, de data asta avem companie - nişte copilaşi, o fetiţă şi un băieţel, şi paznicul şantierului de la telescaun. În cele trei zile de când plecaserăm lucrările avansaseră, acum pe mijlocul drumului era ditamai şanţul pentru cabluri electrice... Am stat până târziu la poveşti cu paznicul, un băiat de treabă, cu bun-simţ şi multe de povestit (iarna lucra la salvamont, vara ca paznic, ce apuca şi el). Luna aproape plină ne-a vegheat şi noaptea asta. Baftă n-a vrut să se ducă la salvamont să-l vadă ce-i cu muşcăturile şi ochii umflaţi. Mai în noapte a venit o ambulanţă, chemată de undeva de mai sus, iar el tot s-a încăpăţânat să nu se ducă să întrebe. Apoi am dormit liniştiţi.

0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails