Tot scormonind în trecut și în prea puțin conștientul personal, după ce am zgâriat la început superficial suprafața, după un timp mai dă o ploaie, mai suflă vântul, una-alta și mai dezgroapă diverse „vechituri”. Azi dimineață a fost rândul lui tata.
În timp ce mă trezeam prin minte mi se perindau amorțite diverse gânduri, nici ele nu se treziseră. Dintre ele unul care trăncănea nici el nu știa ce, ceva cu cuvântul „tata”. N-avea vreo importanță, așa că le-am lăsat să se trezească pe toate. Apoi ăsta a revenit. Și m-a făcut să mă gândesc la acest subiect. La care mă mai ducea gândul din când în când, zăboveam puțin asupra lui, apoi plecam. Acum am stat cu el, să înțeleg ce vrea.
Toată viața (de la școală încoace) am trăit cu o lipsă - conștientizată doar din punct de vedere social, mai întâi, cu adâncirile afective create de mintea mea pe nesimțite. Tata a fost inexistent ca persoană în viața mea. Nu l-am văzut, nu l-am cunoscut, nici măcar vreo fotografie unde să apară nu am avut. Până la școală nu am simțit vreo lipsă, nici măcar afectivă (figura paternă pentru mine e bunicu'). De la școală au început întrebări de genul dar tatăl tău ce e? dar unde e? iar de la personalul școlar care mai trebuia să completeze acte și formulare diverse priviri lungi sau nedumerite când vedeau pe certificatul de naștere o linie în locul numelui tatălui. Iar la liceu, la faimoasele trepte și examene, unde trebuia să treci musai inițiala tatălui pe dosar mereu întrebam dar eu ce trec aici - se uitau, se gândeau și ziceau trece inițiala mamei, nu foarte siguri de corectitudinea răspunsului lor. Era distractiv, pentru că șansele să mai existe în același timp cu mine o alta cu această combinație de nume erau practic nule.
Pe la adolescență a fost un moment când maică-mea m-a întrebat dacă aș vrea să fac cunoștință cu el. În plină revoluție hormonală am spus un nu categoric. Cine, ăla pe care-l doare în cur de mine și de existența mea? Că doar nu puteam să înțeleg altceva din faptul că de 14 ani nu se deranjase să se arate vreodată, să își facă în vreun fel simțită existența. Un nesimțit - îl judecam eu. N-ai vrut să mă cunoști, io nici atât pe tine. Gata, atât! Cam așa am gândit, pur și dur. Cred că atunci s-a conturat ce simțeam eu în legătură cu acest tată, cu existența lui și cu absența lui absolută. Un fel de „du-te-n ...”.
Da, era furie, era supărare, era „nu înțeleg”, era „dar ce ai cu mine, de ce nu te interesează existența mea?”. Și, deși nu mi-am dat seama foaaaarte mult timp - adică până mai azi dimineață - are legătură cu dracii care mă apucă când mă simt nebăgată în seamă, când mie îmi pasă iar altora nu. Probabil de aia am tendința să mă îndârjesc să mă bag printre oamenii care îmi plac și să fac în așa fel încât să contez cumva pentru ei, să nu fiu așa o oarecare. Mda, abia acum am văzut asta.
Și, mare surpriză. Încercând să înțeleg ce și de ce simt așa în legătură cu tata, mi-am dat, în fine, la 45 de ani, că oricum habar nu am ce gândea și ce simțea el, nici ce gândea și simțea mama, nici ce a fost de fapt între ei, cu ce prejudecăți au venit fiecare, ce i-a făcut să se comporte fiecare așa cum a făcut-o. Și că de fapt, n-a avut niciodată nimic de-a face cu mine. Doar cu fiecare dintre ei și cu bagajul fiecăruia dintre ei de preconcepții, judecăți, limitări, slăbiciuni. A fost ce a fost. Și atât. Restul sunt interpretări. Doar resentimentele mele au fost treaba mea, mereu doar a mea. Dar s-a sfârșit și asta. Mi-am luat rămas bun de la ele, au zburat. Am făcut pace cu tata. Fără resentimente.
În timp ce mă trezeam prin minte mi se perindau amorțite diverse gânduri, nici ele nu se treziseră. Dintre ele unul care trăncănea nici el nu știa ce, ceva cu cuvântul „tata”. N-avea vreo importanță, așa că le-am lăsat să se trezească pe toate. Apoi ăsta a revenit. Și m-a făcut să mă gândesc la acest subiect. La care mă mai ducea gândul din când în când, zăboveam puțin asupra lui, apoi plecam. Acum am stat cu el, să înțeleg ce vrea.
Toată viața (de la școală încoace) am trăit cu o lipsă - conștientizată doar din punct de vedere social, mai întâi, cu adâncirile afective create de mintea mea pe nesimțite. Tata a fost inexistent ca persoană în viața mea. Nu l-am văzut, nu l-am cunoscut, nici măcar vreo fotografie unde să apară nu am avut. Până la școală nu am simțit vreo lipsă, nici măcar afectivă (figura paternă pentru mine e bunicu'). De la școală au început întrebări de genul dar tatăl tău ce e? dar unde e? iar de la personalul școlar care mai trebuia să completeze acte și formulare diverse priviri lungi sau nedumerite când vedeau pe certificatul de naștere o linie în locul numelui tatălui. Iar la liceu, la faimoasele trepte și examene, unde trebuia să treci musai inițiala tatălui pe dosar mereu întrebam dar eu ce trec aici - se uitau, se gândeau și ziceau trece inițiala mamei, nu foarte siguri de corectitudinea răspunsului lor. Era distractiv, pentru că șansele să mai existe în același timp cu mine o alta cu această combinație de nume erau practic nule.
Pe la adolescență a fost un moment când maică-mea m-a întrebat dacă aș vrea să fac cunoștință cu el. În plină revoluție hormonală am spus un nu categoric. Cine, ăla pe care-l doare în cur de mine și de existența mea? Că doar nu puteam să înțeleg altceva din faptul că de 14 ani nu se deranjase să se arate vreodată, să își facă în vreun fel simțită existența. Un nesimțit - îl judecam eu. N-ai vrut să mă cunoști, io nici atât pe tine. Gata, atât! Cam așa am gândit, pur și dur. Cred că atunci s-a conturat ce simțeam eu în legătură cu acest tată, cu existența lui și cu absența lui absolută. Un fel de „du-te-n ...”.
Da, era furie, era supărare, era „nu înțeleg”, era „dar ce ai cu mine, de ce nu te interesează existența mea?”. Și, deși nu mi-am dat seama foaaaarte mult timp - adică până mai azi dimineață - are legătură cu dracii care mă apucă când mă simt nebăgată în seamă, când mie îmi pasă iar altora nu. Probabil de aia am tendința să mă îndârjesc să mă bag printre oamenii care îmi plac și să fac în așa fel încât să contez cumva pentru ei, să nu fiu așa o oarecare. Mda, abia acum am văzut asta.
Și, mare surpriză. Încercând să înțeleg ce și de ce simt așa în legătură cu tata, mi-am dat, în fine, la 45 de ani, că oricum habar nu am ce gândea și ce simțea el, nici ce gândea și simțea mama, nici ce a fost de fapt între ei, cu ce prejudecăți au venit fiecare, ce i-a făcut să se comporte fiecare așa cum a făcut-o. Și că de fapt, n-a avut niciodată nimic de-a face cu mine. Doar cu fiecare dintre ei și cu bagajul fiecăruia dintre ei de preconcepții, judecăți, limitări, slăbiciuni. A fost ce a fost. Și atât. Restul sunt interpretări. Doar resentimentele mele au fost treaba mea, mereu doar a mea. Dar s-a sfârșit și asta. Mi-am luat rămas bun de la ele, au zburat. Am făcut pace cu tata. Fără resentimente.
Comentarii