În căutările mele și cotrobăitul prin cotloanele sufletului propriu, la contactul cu diverse acțiuni ale altora, am resescoperit diverse vechi răni care dor. Întotdeauna se activează la contactul cu ceilalți, dar declanșarea e internă, e din mine - o gândire greșită cu care m-am obișnuit și care s-a imprimat în automatisme ca exact ca niște hățuri înfipte în carne, care au ros atât încât au făcut răni, și la o atingere dor înfiorător.
Prima reacție e să zbier, să mă înfurii, sau să fug ca să scap de durere. (desigur, e o durere închipuită, ca și hățurile sau rănile)
Însă am descoperit partea bună a vechilor dureri: odată ce le accepți, le studiezi, le înțelegi și îți dai seama de unde provin, care e modul de a gândi greșit care ți-a provocat rana - poți schimba (încet și șchiopătat) acel fel de a gândi. Și de a scăpa de rănile trecutului. De a te împăca cu tine însăți și a te accepta într-un mod mai rațional și mai conștient decât pare. Și de a te ierta, ba chiar poți deveni your best friend (dacă nu te mai autotorturezi inconștient).
Am descoperit încă ceva. Că sunt mult mai vulnerabilă și mai nesigură decât se vede, dar că ăsta nu e un lucru rău, rușinos sau de ascuns. Nu, asta sunt. Iar a nu fi sigur pe tine sau pe adevărurile sau părerile tale sau pe orice te lasă să poți vedea și accepta și alte adevăruri, păreri sau feluri de a fi decât ale tale. Deci până la urmă înseamnă să fii mai flexibil și mai dispus să înțelegi ce sau cum sunt sau gândesc alții.
Poate sună a judecată (poate și e, poate depășește simpla observație, nu spun că mi-e îmi iese foarte des asta cu a nu-i judeca pe alții) dar am impresia că, cu cât ai mai multe certitudini și ești mai sigur pe adevărurile și părerile proprii, cu atât ești mai puțin dispus să vezi dincolo de realitatea pe care ți-ai fabricat-o și îți vine mai ușor să îi etichetezi și judeci pe ceilalți dacă au alte păreri sau fac altceva decât crezi tu că e bine. Cu atât îți creezi mai multe ziduri între tine și alții, atât de multe încât te autoizolezi cumva, înconjurat doar de cei care te aprobă și au aceleași păreri, rupând legătură și înțelegerea cu cei care sunt altfel sau gândesc altfel.
Poate greșesc. Dar am fost și eu printre cei care și-au construit ziduri multe și la adăpostul lor se simțeau doar foarte singuri și însingurați. E adevărat că nu mi-am creat o lume după asemănarea cu mine care să îmi întărească și justifice părerile și acțiunile - asta probabil că sunt oricum mai solitară și îmi place să stau cu gândurile mele privind un apus sau un cer înnorat, sau un lac sau te miri ce, uneori doar contemplând ceva și atât, adică chestii care nu pot fi neapărat împărtășite cu alții în mod direct.
Legat de a contempla. În contemplare, uneori parcă mă pierd pe mine însămi și rămâne doar restul, uneori rămân și eu dar cu o privire mai vastă, iar acel ceva la care mă uit, cu tot ce e în jur, devine mai prezent, mai viu, mai evident, mai frumos. E o stare bizară dar foarte mișto. Și multă vreme eram sigură că acel ceva (cer, apus, curcubeu, copac, oraș, om) are un anume ceva special care emană starea asta, sau rezonez eu cu el din cine știe ce motiv. Abia foarte de curând ceva m-a făcut să mă întreb dacă e chiar așa. Și se pare că da, de fapt sunt eu. În ochii mei, atunci când sunt cu adevărat în contact cu realitatea și cu mine, când nu mă pierd total sau parțial în alte povești și nu mă diluez, când văd un lucru sau un om cu adevărat, atunci apare acea stare de armonie. Cumva simt, nu doar văd totul. Greu de explicat. Frumusețea stă în ochii privitorului, așa e vorba, dar de fapt, stă în simțirea lui și în cât de prezent e în viață. Depinde doar de noi cum privim și ce vedem.
Revenind la nesiguranță. Într-o anumită măsură, nesiguranță e bună. Pentru că deși ești într-o poziție vulnerabilă, când nu știi ce să faci, când te macină tendințe contradictorii, când inima îți zice ceva iar mintea altceva, când te temi că ceva sau cineva te-ar putea răni cu ceva... Dacă nu alegi calea rapidă de a scăpa cât mai repede de nesiguranță și de vulnerabilitatea ta din momentul acela, ceva din ființa ta va găsi un răspuns neașteptat, o soluție creativă, ceva ce n-ai mai încercat, ceva ce e însă cea mai bună soluție cu putință. Și cea mai sinceră.
E normal să fii nesigur. Nu ne place când simțim asta și ne agățăm de soluții vechi, de șabloane, orice ne face să nu ne simțim nesiguri și expuși și vulnerabili. Doar că asta ne închide și ne limitează și ocazional ne sufocă, dacă ne agățăm prea tare.
A fi vulnerabil înseamnă orice, dar nu înseamnă a fi slab. Am impresia că a-ți permite să fii așa, în ciuda tuturor lucrurilor care te-ar putea răni, asumat, doar pentru a fi cu adevărat viu, e de fapt adevărata putere. Și de asta sunt pe lume foarte puțini oameni care aleg calea asta. Calea inimii. A iubirii.
Prima reacție e să zbier, să mă înfurii, sau să fug ca să scap de durere. (desigur, e o durere închipuită, ca și hățurile sau rănile)
Însă am descoperit partea bună a vechilor dureri: odată ce le accepți, le studiezi, le înțelegi și îți dai seama de unde provin, care e modul de a gândi greșit care ți-a provocat rana - poți schimba (încet și șchiopătat) acel fel de a gândi. Și de a scăpa de rănile trecutului. De a te împăca cu tine însăți și a te accepta într-un mod mai rațional și mai conștient decât pare. Și de a te ierta, ba chiar poți deveni your best friend (dacă nu te mai autotorturezi inconștient).
Am descoperit încă ceva. Că sunt mult mai vulnerabilă și mai nesigură decât se vede, dar că ăsta nu e un lucru rău, rușinos sau de ascuns. Nu, asta sunt. Iar a nu fi sigur pe tine sau pe adevărurile sau părerile tale sau pe orice te lasă să poți vedea și accepta și alte adevăruri, păreri sau feluri de a fi decât ale tale. Deci până la urmă înseamnă să fii mai flexibil și mai dispus să înțelegi ce sau cum sunt sau gândesc alții.
Poate sună a judecată (poate și e, poate depășește simpla observație, nu spun că mi-e îmi iese foarte des asta cu a nu-i judeca pe alții) dar am impresia că, cu cât ai mai multe certitudini și ești mai sigur pe adevărurile și părerile proprii, cu atât ești mai puțin dispus să vezi dincolo de realitatea pe care ți-ai fabricat-o și îți vine mai ușor să îi etichetezi și judeci pe ceilalți dacă au alte păreri sau fac altceva decât crezi tu că e bine. Cu atât îți creezi mai multe ziduri între tine și alții, atât de multe încât te autoizolezi cumva, înconjurat doar de cei care te aprobă și au aceleași păreri, rupând legătură și înțelegerea cu cei care sunt altfel sau gândesc altfel.
Poate greșesc. Dar am fost și eu printre cei care și-au construit ziduri multe și la adăpostul lor se simțeau doar foarte singuri și însingurați. E adevărat că nu mi-am creat o lume după asemănarea cu mine care să îmi întărească și justifice părerile și acțiunile - asta probabil că sunt oricum mai solitară și îmi place să stau cu gândurile mele privind un apus sau un cer înnorat, sau un lac sau te miri ce, uneori doar contemplând ceva și atât, adică chestii care nu pot fi neapărat împărtășite cu alții în mod direct.
Legat de a contempla. În contemplare, uneori parcă mă pierd pe mine însămi și rămâne doar restul, uneori rămân și eu dar cu o privire mai vastă, iar acel ceva la care mă uit, cu tot ce e în jur, devine mai prezent, mai viu, mai evident, mai frumos. E o stare bizară dar foarte mișto. Și multă vreme eram sigură că acel ceva (cer, apus, curcubeu, copac, oraș, om) are un anume ceva special care emană starea asta, sau rezonez eu cu el din cine știe ce motiv. Abia foarte de curând ceva m-a făcut să mă întreb dacă e chiar așa. Și se pare că da, de fapt sunt eu. În ochii mei, atunci când sunt cu adevărat în contact cu realitatea și cu mine, când nu mă pierd total sau parțial în alte povești și nu mă diluez, când văd un lucru sau un om cu adevărat, atunci apare acea stare de armonie. Cumva simt, nu doar văd totul. Greu de explicat. Frumusețea stă în ochii privitorului, așa e vorba, dar de fapt, stă în simțirea lui și în cât de prezent e în viață. Depinde doar de noi cum privim și ce vedem.
Revenind la nesiguranță. Într-o anumită măsură, nesiguranță e bună. Pentru că deși ești într-o poziție vulnerabilă, când nu știi ce să faci, când te macină tendințe contradictorii, când inima îți zice ceva iar mintea altceva, când te temi că ceva sau cineva te-ar putea răni cu ceva... Dacă nu alegi calea rapidă de a scăpa cât mai repede de nesiguranță și de vulnerabilitatea ta din momentul acela, ceva din ființa ta va găsi un răspuns neașteptat, o soluție creativă, ceva ce n-ai mai încercat, ceva ce e însă cea mai bună soluție cu putință. Și cea mai sinceră.
E normal să fii nesigur. Nu ne place când simțim asta și ne agățăm de soluții vechi, de șabloane, orice ne face să nu ne simțim nesiguri și expuși și vulnerabili. Doar că asta ne închide și ne limitează și ocazional ne sufocă, dacă ne agățăm prea tare.
A fi vulnerabil înseamnă orice, dar nu înseamnă a fi slab. Am impresia că a-ți permite să fii așa, în ciuda tuturor lucrurilor care te-ar putea răni, asumat, doar pentru a fi cu adevărat viu, e de fapt adevărata putere. Și de asta sunt pe lume foarte puțini oameni care aleg calea asta. Calea inimii. A iubirii.
Comentarii