Când ești hotărât să te lămurești cu tine ajungi, la un moment dat, suficient de departe încât să începi să te înțelegi.
Și cum te afectează în prezent, în mod recurent, chestii aparent îngropate din trecutul îndepărtat, de prin copilărie. Deși aparent ai trecut demult peste, ai înțeles, ai raționalizat, traumele de atunci nu s-au vindecat și se activează în mod bizar, și aparent fără legătură cu subiectul. Până într-o zi, când brusc îți dai seama că de fapt toate au legătură.
Pare ciudat că o hărțuire din copilărie (clasa a IV-a - a V-a), cu fricile de pe parcurs, cu mecanismele de apărare dezvoltate, cu toate că ce-am gândit și am făcut a avut rezultatul scontat de a scăpa definitiv de hărțuitor, totuși niște traume inconștiente au rămas și m-au marcat și explică anumite lucruri pe care le-am simțit de-a lungul timpului.
Refugiul în lumea poveștilor, în cărți, în ficțiuni... Atitudinea ambiguă și contradictorie (față de băieți) la nivel de relații... Un soi de neîncredere... Și, cel mai ascuns, un fel de vinovăție, de autoînvinovățire inconștientă pentru situația de atunci, dar cumva cu extindere și spre ideea de sex. Foarte bizar, și chiar nu aș fi zis că e așa, dar e. Complicate sunt căile gândului și cum se reflectă chestii vechi în te miri ce.
Toate încep să se lămurească abia când îți dai seama că tot ce te afectează în relațiile cu ceilalți sunt problemele tale, de fapt. Dacă te doare când cineva te jignește, faptul că acela se comportă aiurea e problema lui (demonii săi), dar faptul că tu te simți jignit, furios etc, e o problemă de-a ta. Dacă te întrebi, ca un copil, până în pânzele albe "de ce?" e posibil să ajungi la niște răspunsuri neașteptate. Totul e să înțelegi în fiecare moment CE simți, iar apoi să afli din aproape în aproape DE CE. Numai ușor nu e, dar e surprinzător. Și descoperi ce uman ești, te ierți, începi să te împrietenești cu tine - nu te mai autosabotezi, nu îți mai faci inconștient rău, nu mai ești furios, se întâmplă chestii bune.
Comentarii