O mică "nebunie" în vremurile astea împănat de frici și paznici sociale și personale: excursie CU TRENUL la Bușteni. Cristina a avut ideea, mă sunase duminica trecută dacă mă tentează așa ceva, că ea vrea să meargă cu Maria la Bușteni și să facă un traseuț ușor la Urlătoarea (pentru Maria era prima excursie cu piciorul pe cărări de munte și Cristina vrea să o ducă ușor-ușor pe diverse trasee, că doar sunt atâtea locuri mișto de văzut și descoperit, acum că s-a mărit Maria și receptează altfel lucrurile). Am zis pe loc da, maică-mea se posomora pe măsură ce mă auzea vorbind cu Cristina - oricum m-a făcut cu capul până în clipa plecării cu toate fricile și panicile și scenariile ei apocaliptice.
Ei, dar pe cât de bine m-am simțit și fără frici mergând la munte, pe atât de stresantă am fost ieri, duminică când am ieșit să mă plimb în jurul lacului. Am ieșit cam târziu, în jur de ora 14-15 și se pare că juma' de București a avut aceeași idee. Practic, mai tot timpul m-am concentrat mai mult pe a evita pâlcurile mari de oameni formate pe ici pe colo prin zonele circulate, unde se formau practic dopuri de circulație. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Și nici statul ăsta cu grija-n cap. Nici măcar nu-mi dau seama dacă era bine pentru mine să stau cu stresu' și grija cum să fac să ocolesc mai bine lumea sau de fapt era doar The frica (și tind să cred că da, era doar frica din capul meu) și puteam să mă relaxez de fapt și să mă bucur mai mult de vremea bună și de plimbare. Pitici pe creier.
Azi, în orice caz, pentru că aveam chef să alerg, am fost mai inspirată și am ieșit pe la 11, așa că n-am mai prins mare aglomerație și m-am bucurat altfel de turul de lac și de popasurile la soare, în iarbă, ascultând ciripiturile, foșnetele și murmurul plimbăreților. Azi clar am fost în cu totul și cu totul altă dispoziție.
Trenul, spre plăcută mea surpriză, nu era deloc aglomerat, condițiile decente la dus și super la întors. Vremea a fost nemaipomenită, deși cu prognoză de ploaie, noi am avut nor și apoi un soare minunat, abia la final, când urcam în tren au venit nori mari și amenințător dinspre București.
Singura dată când am fost la Urlătoarea a fost în școală generală, într-o excursie cu clasa și proful de geografie. Habar nu mai aveam cum și de unde veniseră, știu că eram cazați la o cabană numită Cuibul Dorului și am mers spre și dinspre Urlătoarea pe jos, prin pădure, și că parcă a durat o veșnicie. Acum a fost scurt și destul de ușurel, în ciuda noroaielor și a copacilor căzuți. Urlătoarea era în vervă, mai puternică decât ce îmi aminteam eu din acea excursie din neolitic - la vremea aceea știu că am fost tare dezamăgită, era o cascadă amărâtă, nici mare zgomot nu făcea, și îmi amintesc că cineva acolo la cascadă zicea că i-a scăzut debitul după cutremurul relativ recent (ce cutremur o fi fost atunci?) când a căzut o piatră și a blocat parțial apa. Ei, acum avea apă și făcea zgomot ca lumea. Era destulă lume care venea și pleca după ce stătea o vreme și făcea poze. Și, în ciuda pandemiei, era și cineva cu pepsi, bere și cronțănele de vânzare acolo. Cred că totuși era foarte puțină lume față de vremurile de dinainte de pandemie.
Zona cu copaci rupți sau smulși de vreo furtună era cam sinistră, dar cum în natură totul se regenerează, frunzișul verde și vegetația mică se străduiau să preia zona.
La cascadă s-a instaurat definitiv soarele,
care pe tot drumul spre se lupta cu norii. Am stat o vreme la soare și am urmărit doi căței care își făceau și ei de lucru pe acolo, apoi am pornit înapoi.
Deja noroiul începea să se mai usuce pe unde îl vedea soarele. Drumul mi-a părut mult mai scurt la întoarcere. Am poposit întâi la râu, să mai dăm puțin noroiul de pe încălțări, apoi pe o pajiște pe care o ochiserăm de la venire. Am lenevit pe iarbă, la soare și a fost absolut minunat. Am avut drept companie și o cățelușă slabă și fricoasă.
Apoi am pornit spre Bușteni tăind-o pe tăpșanul din spatele telecabinei, unde pășteau trei cai, unul alb și doi negri. Maria e mare iubitoare de cai, merge și la călărie, ea a insistat să o luăm pe acolo. Foarte frumoși caii. Unul dintre ei a venit spre mine foarte prietenos, mi-a mirosit mâna, m-a lăsat să îl mângâi, pe urmă a încercat să îmi mestece mâneca gecii. Abia după ce am plecat ne-am prins - și doar pentru că a zis un nene din populația de pe tăpșan - că aveam pe rucsac niște rămurele cu frunze, probabil asta ochise calul cel prietenos. Ei, acum știu cum să momesc caii.
Episodul final a fost vizita la cofetăria recomandată de Cătălina, colega de la cursul de ghizi, Cofetăriile Delice se numește mini-lanțul respectiv și au numai bunătățuri la prețuri foarte bune. Ne-am făcut provizii și am urcat în tren.
Ei, dar pe cât de bine m-am simțit și fără frici mergând la munte, pe atât de stresantă am fost ieri, duminică când am ieșit să mă plimb în jurul lacului. Am ieșit cam târziu, în jur de ora 14-15 și se pare că juma' de București a avut aceeași idee. Practic, mai tot timpul m-am concentrat mai mult pe a evita pâlcurile mari de oameni formate pe ici pe colo prin zonele circulate, unde se formau practic dopuri de circulație. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Și nici statul ăsta cu grija-n cap. Nici măcar nu-mi dau seama dacă era bine pentru mine să stau cu stresu' și grija cum să fac să ocolesc mai bine lumea sau de fapt era doar The frica (și tind să cred că da, era doar frica din capul meu) și puteam să mă relaxez de fapt și să mă bucur mai mult de vremea bună și de plimbare. Pitici pe creier.
Azi, în orice caz, pentru că aveam chef să alerg, am fost mai inspirată și am ieșit pe la 11, așa că n-am mai prins mare aglomerație și m-am bucurat altfel de turul de lac și de popasurile la soare, în iarbă, ascultând ciripiturile, foșnetele și murmurul plimbăreților. Azi clar am fost în cu totul și cu totul altă dispoziție.
Comentarii