ziduri

Îmi amintesc un vis straniu din tinerețe, de pe la douăzeci şi ceva de ani, cred că din vremea All. Povesteam cuiva cunoscut - cineva de la editură - că mi-am făcut nuş' ce castel cu ziduri straşnice, şanțuri de apărare şi nu mai ştiu ce şmecherii - ceva gen labirint - de care eram foarte mândră. Şi ăla zice (şi îmi dă cu firma-n cap): Păi atunci n-o să mai ajungă nimeni la tine.
Un vis din care m-am trezit foarte bulversată, dovadă că l-am ținut minte până acum...

Ei, azi am, cumva, doar un perete din hârtie semitransparentă, după ce de ani de zile am mai scos şi aruncat ba o cărămidă, ba un bolovan, labirinturile s-au rătăcit singure undeva, şanțurile s-au astupat, de vreun an zidurile au pornit să se năruie masiv, unul după altul, pe măsură ce-mi dădeam seama că mă apasă şi mă sufocă. Voiam eu să ajung la ceilalți şi nu reuşeam. Şi mi-am dat seama de curând că de fapt zidurile nu mă apărau de nimic, doar mă limitau, mă autolimitam... Acum mai am acel un "perete" semitransparent care mă lasă să bănui câte ceva din ce e dincolo, dar nu mă lasă să văd nimic clar... O să dispară... poate azi, poate mâine, poate altă dată... când se va dizolva de la sine, ca restul.

Fără ziduri, fără bariere, fără apărare... Viața aşa cum e, fără false siguranțe, fără nimic garantat, oamenii şi ei, exact aşa cum sunt, totul fără aşteptări, fără pre-concepții moştenite sau de împrumut...