conformism, condiționări

Apropo de ceva din ce scriam ieri - sau alaltăieri - unele teorii sau filosofii sunt mai revoluționare decât altele. Bunăoară, cum să te apuci să zvârli pisica la modul ăsta: tot ce înseamnă model social, viața în societate, normele sociale, tradițiile şi credințele, toate aspirațiile pe care am învățat că sunt bune, "realizarea" în viață, faima, puterea... toate astea sunt doar conformism... le acceptăm implicit din fragedă pruncie ca să fim acceptați în societate şi nu ne mai punem întrebări dacă chiar sunt bune, dacă chiar ne fac fericiți. Ne conformăm şi ne autocondiționăm. E mai sigur şi mai confortabil să te conformezi unui şablon. Dar de ce ne conformăm, totuşi? De ce ne negăm singuri libertatea de a cerceta şi a pune la îndoială? Se pare că de frică. Frica de necunoscut, de cunoscut, de a fi rejectați, mii de frici... De frica fricii au creat alții şabloane care apoi peste ani ajung să ne fie impuse, de asta ni le creăm şi noi singuri pe ale noastre proprii... Şi ne "relaxăm" în minciuna falsei siguranțe. Creăm reguli, şabloane, credințe, ritualuri... ca să ne liniştim frica. fricile. Zicem că ne-am baricadat şi suntem safe. Ne mințim frumos singuri. Doar că suntem în contradicție cu noi înşine, cu propria noastră dorință de libertate...

Am recunoscut ieri seară în fața mea că sunt ipocrită. Cică nu mai cred în nuştiuce poveşti, dar fac nişte chestii care țin de superstiții sau de ritualuri... Aşa, just in case... Mda, uite aşa îşi fură omul singur căciula. Aşa se minte. Şi astea sunt adânc înrădăcinate, nu se duc cu una cu două... Măcar mi-am dat seama... primul pas... mai departe... om vedea... confruntarea (deja a doua) cu frica (sau cu o parte dintre frici)... aparent câştigată, dar... not so sure...