Cujetări pe marginea unei discuții prinse din zbor şi auzită foarte lacunar...
Se pare că - nu ştiu dacă oriunde în lume sau doar aici în România - dacă cineva aduce în discuție un subiect "delicat" gen religie, politică, drepturile XYZ, violența în familie şi altele, brusc participanții - mulți, puțini - tind să se împartă în două tabere antagonice cu un rest nesemnificativ de neutri. Şi spiritele se încing, fiecare e convins de dreptatea sa şi nu ascultă cu adevărat argumentele celorlalți. Şi rezultă un fals dialog, de fapt două monologuri paralele şi mulți nervi şi frustrări şi convingerea că oamenii nu gândesc etc etc etc. Chestia e că fiecare ia personal orce contrazicere a convingerilor sale şi nimeni nu construieşte cu adevărat un dialog - adică acel ceva în care sunt două opinii diferite, fiecare cu argumente, dar unde există comunicare, interes şi lipsă de pre-judecăți, unde fiecare argument al celeilalte părți e ascultat, înțeles, comentat, iar rezultatul final e o îmbogățire a ambelor părți cu idei sau aspecte pe care nu le gândisera înainte...
De ce ne-am radicalizat aşa? De ce luăm totul personal, de ce ne afectează de parcă ne-ar ataca cineva siguranța personală? De ce nu mai comunicăm cu adevărat decât rar sau accidental, de ce suntem convinşi că avem mereu dreptate şi alții greşesc? De ce punem atâta pasiune în nişte discuții sterile pe subiecte de o importanță relativă de parcă soarta noastră şi a întregii lumi ar depinde de părerea noastră?
Să fie oare dorința de siguranță cea care ne duce în bălării? Dacă îți pavoazezi viața cu chestii "sigure" te linişteşti, totul e ok, nu ai turbulențe, doar din când în când apar unii care vin cu păreri "greşite" adică care nu sunt ca ale tale şi vor să îți tulbure liniştea şi siguranța şi normal că te enervează, doar îți atacă construcția migălită de ami de zile a castelului ce îți conferă siguranță... Te enervezi, reacționezi respingând vehement atacul, eştie dezamăgit de oamenii ăştia care au idei cretine şi după un timp te retragi din nou în liniştea citatelei "sigure" şi te linişteşti din nou...
Dar... partea naşpa e că citadela e o construcție de auto-minciuni... Toate "siguranțele" noastre sunt construcții menite să ne mințim frumos şi să ne autoamăgim. Pentru că... de fapt... absolut nimic nu e sigur... Dacă nu te mai minți, dacă într-un moment în care uiți de tot ce ai învățat că "trebuie", de tot ce ți-a inoculat societatea că aşa e şi nu poate fi altfel... dacă doar priveşti faptele, acțiunile, lucrurile... fără să le judeci, compari, măsori şi fără să ai aşteptări şi pre-judecăți... te trezeşti că ai o mare surpriză. Practic abia atunci începi să vezi cu adevărat - după ce îți cad ochelarii de cal. Sau aşa ar trebui.
Se pare că - nu ştiu dacă oriunde în lume sau doar aici în România - dacă cineva aduce în discuție un subiect "delicat" gen religie, politică, drepturile XYZ, violența în familie şi altele, brusc participanții - mulți, puțini - tind să se împartă în două tabere antagonice cu un rest nesemnificativ de neutri. Şi spiritele se încing, fiecare e convins de dreptatea sa şi nu ascultă cu adevărat argumentele celorlalți. Şi rezultă un fals dialog, de fapt două monologuri paralele şi mulți nervi şi frustrări şi convingerea că oamenii nu gândesc etc etc etc. Chestia e că fiecare ia personal orce contrazicere a convingerilor sale şi nimeni nu construieşte cu adevărat un dialog - adică acel ceva în care sunt două opinii diferite, fiecare cu argumente, dar unde există comunicare, interes şi lipsă de pre-judecăți, unde fiecare argument al celeilalte părți e ascultat, înțeles, comentat, iar rezultatul final e o îmbogățire a ambelor părți cu idei sau aspecte pe care nu le gândisera înainte...
De ce ne-am radicalizat aşa? De ce luăm totul personal, de ce ne afectează de parcă ne-ar ataca cineva siguranța personală? De ce nu mai comunicăm cu adevărat decât rar sau accidental, de ce suntem convinşi că avem mereu dreptate şi alții greşesc? De ce punem atâta pasiune în nişte discuții sterile pe subiecte de o importanță relativă de parcă soarta noastră şi a întregii lumi ar depinde de părerea noastră?
Să fie oare dorința de siguranță cea care ne duce în bălării? Dacă îți pavoazezi viața cu chestii "sigure" te linişteşti, totul e ok, nu ai turbulențe, doar din când în când apar unii care vin cu păreri "greşite" adică care nu sunt ca ale tale şi vor să îți tulbure liniştea şi siguranța şi normal că te enervează, doar îți atacă construcția migălită de ami de zile a castelului ce îți conferă siguranță... Te enervezi, reacționezi respingând vehement atacul, eştie dezamăgit de oamenii ăştia care au idei cretine şi după un timp te retragi din nou în liniştea citatelei "sigure" şi te linişteşti din nou...
Dar... partea naşpa e că citadela e o construcție de auto-minciuni... Toate "siguranțele" noastre sunt construcții menite să ne mințim frumos şi să ne autoamăgim. Pentru că... de fapt... absolut nimic nu e sigur... Dacă nu te mai minți, dacă într-un moment în care uiți de tot ce ai învățat că "trebuie", de tot ce ți-a inoculat societatea că aşa e şi nu poate fi altfel... dacă doar priveşti faptele, acțiunile, lucrurile... fără să le judeci, compari, măsori şi fără să ai aşteptări şi pre-judecăți... te trezeşti că ai o mare surpriză. Practic abia atunci începi să vezi cu adevărat - după ce îți cad ochelarii de cal. Sau aşa ar trebui.
Comentarii