Mergeam prin zăpada imaculată. Deasupra era înghețată, dedesubt fină ca un praf, care se împrăştia când pasul depăşea rezistența pojghiței înghețate. Când se întâmpla asta, intrai în zăpadă până la genunchi cel puțin. Ceața era densă, vie şi la fel de albă ca zăpada. Totul era alb incandescent datorită soarelui invizibil, dar existent undeva dincolo de cețuri şi nori.
Până pe platou nu bătea vântul, dar pe platou era viscol. Alb incandescent şi tăios, dureros şi incredibil de frumos.
Aveam senzația că sunt - şi chiar eram, oarecum - într-o altă lume. O lume unde armonia era perfectă, deşi un pic dureroasă, ca un cristal de gheață. Cumva albul zăpezii era de o intensitate comparabilă cu focul. Greu de explicat.
Limitele între ceva şi altceva erau anulate, suspendate... Deşi era viscol, asta nu era ceva rău. Era echilibru. Un echilibru pe care e greu să îl priveşti ca atare. Aşa cum e chiar şi o furtună puternică.
Trecerea peste limite... dar nu ca să dovedeşti sau să îți dovedeşti ceva... doar pentru a percepe ce e dincolo de eul limitat... de gând... pentru a percepe ce sunt alții, ce este şi cum este de fapt lumea... Cumva să ieşi din tine, sau din ceea ce te-ai obişnuit să crezi că eşti.
Şirul de oameni multicolor era şi el o prezență în echilibrul general. Se mişca lent, neagresiv, iar albul atotcuprinzător nu era deranjat, muntele, zăpada, ceața erau nu neapărat prietenoase, nico ostile, erau exact ceea ce erau. Picioruşele miriapodului colorat mai alunecau ici şi colo, mai derapau în mersul anevoios peste zăpedile schimbătoare. Ba se lungea, ba se aduna ghem sub vântul puternic ce păzea Furnica. Uneori părea beat de cât i se împiedicau toate picioarele.
Între toate elementele existente e o conexiune care le leagă şi le echilibrează... contururile se şterg şi amestecul relevă esența... sau parte din ea...
Până pe platou nu bătea vântul, dar pe platou era viscol. Alb incandescent şi tăios, dureros şi incredibil de frumos.
Aveam senzația că sunt - şi chiar eram, oarecum - într-o altă lume. O lume unde armonia era perfectă, deşi un pic dureroasă, ca un cristal de gheață. Cumva albul zăpezii era de o intensitate comparabilă cu focul. Greu de explicat.
Limitele între ceva şi altceva erau anulate, suspendate... Deşi era viscol, asta nu era ceva rău. Era echilibru. Un echilibru pe care e greu să îl priveşti ca atare. Aşa cum e chiar şi o furtună puternică.
Trecerea peste limite... dar nu ca să dovedeşti sau să îți dovedeşti ceva... doar pentru a percepe ce e dincolo de eul limitat... de gând... pentru a percepe ce sunt alții, ce este şi cum este de fapt lumea... Cumva să ieşi din tine, sau din ceea ce te-ai obişnuit să crezi că eşti.
Şirul de oameni multicolor era şi el o prezență în echilibrul general. Se mişca lent, neagresiv, iar albul atotcuprinzător nu era deranjat, muntele, zăpada, ceața erau nu neapărat prietenoase, nico ostile, erau exact ceea ce erau. Picioruşele miriapodului colorat mai alunecau ici şi colo, mai derapau în mersul anevoios peste zăpedile schimbătoare. Ba se lungea, ba se aduna ghem sub vântul puternic ce păzea Furnica. Uneori părea beat de cât i se împiedicau toate picioarele.
Între toate elementele existente e o conexiune care le leagă şi le echilibrează... contururile se şterg şi amestecul relevă esența... sau parte din ea...
Comentarii