Sâmbătă a fost o zi foarte plină. Nerăbdătoare să îmi fac cele 4 zile de practică mă înscrisesem de luni la excursia „Niciun bai prin Baiului”. Vreo două zile niciun semn, credeam că o să se anuleze, apoi miercuri seara aflu că avem joi ședință de ghizi la sediul Oxigen. Și din fișele trimise aflu că nu mai mergem cu autocarul, ci cu trenul. Suntem 3 ghizi, adica doi ghizi experimentați și eu, mic băgător de seamă. Răzvan, Cătălina and me.
Ne-am adunat în Gara de Nord, începând cu 5:45. Era acolo o mare de munțomani echipați, plecam cu același tren vreo patru grupuri diferite. I-am recunoscut pe cei de la Terra Incognita, am vorbit, ne-am salutat, am mai schimbat impresii până să se adune cei din grupul nostru. Din grupul Oxigen nu știam pe nimeni și mă simțeam foarte ciudat, mai ales că ei erau echipați în verde fosforescent ca sa fie ușor reperați, iar eu așa, ca un pui de bodaproste, albastru închis, și m-au trimis cu grupul de turiști să urcăm în tren unde găsim locuri și să îi țin cât de cât grupați. Sincer, mă mir că nu ne-am împrăștiat mai tare - adică doar 4 au urcat în alt vagon decât noi. Răzvan și Cătălina rămăseseră în față la MacDonald să aștepte întârziații. Oricum, pot să zic că ziua asta de sâmbătă a fost foarte ciudată pentru mine, în sensul că și în excursie, și la concert prima jumătate nu m-am simțit în apele mele iar în partea a două am fost foarte ok. În ce privește excursia mi-am dat seama mai târziu de ce - în prima parte eram cumva stresată că nu fac ce trebuie, că nu sunt nu știu cum iar după pauza de la Gârbova m-am relaxat și am încetat să mă iau prea în serios. La concert nu știu, poate pentru că Altar nu erau chiar pe gustul meu, cum să zic, not bad dar nu cine știe ce, pe când Kempes chiar a fost altceva.
Deci am ajuns la Azuga, am coborât, aici ar fi trebuit să zic eu câteva vorbe despre valea Prahovei și Baiului, dar era frig, bătea vântul, nimeni nu era atent, eu aveam o voce răgușită și slabă și am lăsat să treacă momentul fără să mai zic nimic. Am pornit, am intrat pe traseu prin zăpezi feerice - copacii și brazii erau albi și grei de zăpadă, potecile puțin umblate. Urcușul a fost lung și susținut, o vreme am tot scos straturi de pe mine, după care am început să le pun la loc pe măsură ce urcușul se domolea dar începea să se simtă vântul.
Am mers printr-un peisaj de basm, brazii se scuturau peste noi și ne presărau cu pulbere albă fină, gândindu-se probabil să ne transforme în oameni de zăpadă.
Am ajuns în locul de unde ar fi trebuit să urcăm spre vârful clăbucetul Taurului, unde am întâlnit patru drumeți care tocmai renunțaseră și se întorceau spre Gârbova. Norii erau jos, acoperiseră notal vârful, semenele erau acoperite cu zăpadă și era imposibil să te orientezi, ne-au spus ei. Drept care am pornit direct spre Gârbova.
Am trecut pe sub tuneluri din crengi și zăpadă și în cele din urmă am sosit la Gârbova. O ciorbă și un vin sau ceai ne-au încălzit suficient cât să pornim voioși mai departe, spre Predeal. Coborârea asta o știam de anul trecut, știam la ce mă aștept. Am apucat să facem o poză de grup la cabană (aici mare parte din grup visa că mai bine ne cazam aici și plecam mâine... s-au făcut la glume pe tema asta până la București). Am mers, am coborât, am traversat pârtia Clăbucet și am ajuns la Predeal. Aveam cam o oră și ceva până la tren, liber pentru fiecare să se ducă pe la ce cârciumă voia și găsea loc. Eu m-am ținut scai de Răzvan și Cătălina și la masă am mai auzit poveștile lor, care ce a făcut și cum a ajuns ghid, chestii de viață, interesant. S-a vorbit și de NLP și mă rog, de călătorii, de situații dificile din meseria de ghid... la un moment dat chiar mă gîndeam dacă vreau sau nu să îmi asum astfel de chestii...
Drumul cu trenul a fost mai aglomerat la întors ca la dus, dar tot a fost ok. Am ațipit nițel, ca și la dus. Am ajuns la ora programată în Gara de Nord. Am dat o fugă acasă cât să las termosul, să îmi schimb bocancii și șosetele și am fugit în Quantic.
Aici aglomerație, lume multă, energie bună. I-am găsit pe ai mei și m-am liniștit. Mi-am luat un vin fiert, în ideea să mă încălzesc, deși era oricum cam cald. A început seara concertistică cu Altar, unde mi s-a diminuat auzul suficient cât ca la Kempes să nu mă mai deranjeze muzica prea tare și să percep ok muzica, fără dureri în urechi. De Altar doar auzisem, știam că sunt rockeri şi mai vechi, dar nu de care și ce cântă. Au fost ok, energici, mai pe stilul de să luptăm să facem să dregem. Solistul, aşa micuț de statură cum e - o bombă de energie mobilizatoare.
După pauză simțeam că-s un pic cam surdă la câți başi îmi bombardaseră timpanele. Chiar mă gândeam despre Altar (aşa e când nu eşti chiar pe feeling cu ce asculți) că au fost mişto dar nu m-au convins.
Am apelat la palinca din rucsac ca tratament pentru gâtul în piuneze (eram răcită cobză de aproape o săptămână şi după drumeție se accentuase durerea de gât şi nasul se înfundase mai bine). Se pare că a funcționat, şi ca tratament antigripal şi ca metodă de binedispunere. Între timp mai veniseră mai trecuseră şi mai plecaseră de lângă noi şi alți cunoscuți de gaşcă sau cunoscuți de-ai unora din gaşcă.
Şi a început Kempes. Cu toate că băgase un tremolo în felul de a cânta față de ce mai auzisem eu, nu era rău deloc. Cred că nu mi-a trebuit mai mult de juma' de melodie să intru în starea de armonie. Deja auzul nu mai reacționa la notele prea puternice aşa că puteam percepe muzica fără vreun disconfort. Şi mi-a plăcut tare mult totul. Am simțit totul ca pe o armonie totală, cumva parcă eram un pic într-un fel de transă. Foarte foarte mişto. Şi Kempes însuşi era interesant, deşi ai fi zis că e drogat sau ceva din cauza gesturilor de vrăjitor. E o forță, dar cu totul altfel față de solistul de la Altar.
Ne-am adunat în Gara de Nord, începând cu 5:45. Era acolo o mare de munțomani echipați, plecam cu același tren vreo patru grupuri diferite. I-am recunoscut pe cei de la Terra Incognita, am vorbit, ne-am salutat, am mai schimbat impresii până să se adune cei din grupul nostru. Din grupul Oxigen nu știam pe nimeni și mă simțeam foarte ciudat, mai ales că ei erau echipați în verde fosforescent ca sa fie ușor reperați, iar eu așa, ca un pui de bodaproste, albastru închis, și m-au trimis cu grupul de turiști să urcăm în tren unde găsim locuri și să îi țin cât de cât grupați. Sincer, mă mir că nu ne-am împrăștiat mai tare - adică doar 4 au urcat în alt vagon decât noi. Răzvan și Cătălina rămăseseră în față la MacDonald să aștepte întârziații. Oricum, pot să zic că ziua asta de sâmbătă a fost foarte ciudată pentru mine, în sensul că și în excursie, și la concert prima jumătate nu m-am simțit în apele mele iar în partea a două am fost foarte ok. În ce privește excursia mi-am dat seama mai târziu de ce - în prima parte eram cumva stresată că nu fac ce trebuie, că nu sunt nu știu cum iar după pauza de la Gârbova m-am relaxat și am încetat să mă iau prea în serios. La concert nu știu, poate pentru că Altar nu erau chiar pe gustul meu, cum să zic, not bad dar nu cine știe ce, pe când Kempes chiar a fost altceva.
Deci am ajuns la Azuga, am coborât, aici ar fi trebuit să zic eu câteva vorbe despre valea Prahovei și Baiului, dar era frig, bătea vântul, nimeni nu era atent, eu aveam o voce răgușită și slabă și am lăsat să treacă momentul fără să mai zic nimic. Am pornit, am intrat pe traseu prin zăpezi feerice - copacii și brazii erau albi și grei de zăpadă, potecile puțin umblate. Urcușul a fost lung și susținut, o vreme am tot scos straturi de pe mine, după care am început să le pun la loc pe măsură ce urcușul se domolea dar începea să se simtă vântul.
Am mers printr-un peisaj de basm, brazii se scuturau peste noi și ne presărau cu pulbere albă fină, gândindu-se probabil să ne transforme în oameni de zăpadă.
Am ajuns în locul de unde ar fi trebuit să urcăm spre vârful clăbucetul Taurului, unde am întâlnit patru drumeți care tocmai renunțaseră și se întorceau spre Gârbova. Norii erau jos, acoperiseră notal vârful, semenele erau acoperite cu zăpadă și era imposibil să te orientezi, ne-au spus ei. Drept care am pornit direct spre Gârbova.
Am trecut pe sub tuneluri din crengi și zăpadă și în cele din urmă am sosit la Gârbova. O ciorbă și un vin sau ceai ne-au încălzit suficient cât să pornim voioși mai departe, spre Predeal. Coborârea asta o știam de anul trecut, știam la ce mă aștept. Am apucat să facem o poză de grup la cabană (aici mare parte din grup visa că mai bine ne cazam aici și plecam mâine... s-au făcut la glume pe tema asta până la București). Am mers, am coborât, am traversat pârtia Clăbucet și am ajuns la Predeal. Aveam cam o oră și ceva până la tren, liber pentru fiecare să se ducă pe la ce cârciumă voia și găsea loc. Eu m-am ținut scai de Răzvan și Cătălina și la masă am mai auzit poveștile lor, care ce a făcut și cum a ajuns ghid, chestii de viață, interesant. S-a vorbit și de NLP și mă rog, de călătorii, de situații dificile din meseria de ghid... la un moment dat chiar mă gîndeam dacă vreau sau nu să îmi asum astfel de chestii...
Drumul cu trenul a fost mai aglomerat la întors ca la dus, dar tot a fost ok. Am ațipit nițel, ca și la dus. Am ajuns la ora programată în Gara de Nord. Am dat o fugă acasă cât să las termosul, să îmi schimb bocancii și șosetele și am fugit în Quantic.
Aici aglomerație, lume multă, energie bună. I-am găsit pe ai mei și m-am liniștit. Mi-am luat un vin fiert, în ideea să mă încălzesc, deși era oricum cam cald. A început seara concertistică cu Altar, unde mi s-a diminuat auzul suficient cât ca la Kempes să nu mă mai deranjeze muzica prea tare și să percep ok muzica, fără dureri în urechi. De Altar doar auzisem, știam că sunt rockeri şi mai vechi, dar nu de care și ce cântă. Au fost ok, energici, mai pe stilul de să luptăm să facem să dregem. Solistul, aşa micuț de statură cum e - o bombă de energie mobilizatoare.
După pauză simțeam că-s un pic cam surdă la câți başi îmi bombardaseră timpanele. Chiar mă gândeam despre Altar (aşa e când nu eşti chiar pe feeling cu ce asculți) că au fost mişto dar nu m-au convins.
Am apelat la palinca din rucsac ca tratament pentru gâtul în piuneze (eram răcită cobză de aproape o săptămână şi după drumeție se accentuase durerea de gât şi nasul se înfundase mai bine). Se pare că a funcționat, şi ca tratament antigripal şi ca metodă de binedispunere. Între timp mai veniseră mai trecuseră şi mai plecaseră de lângă noi şi alți cunoscuți de gaşcă sau cunoscuți de-ai unora din gaşcă.
Şi a început Kempes. Cu toate că băgase un tremolo în felul de a cânta față de ce mai auzisem eu, nu era rău deloc. Cred că nu mi-a trebuit mai mult de juma' de melodie să intru în starea de armonie. Deja auzul nu mai reacționa la notele prea puternice aşa că puteam percepe muzica fără vreun disconfort. Şi mi-a plăcut tare mult totul. Am simțit totul ca pe o armonie totală, cumva parcă eram un pic într-un fel de transă. Foarte foarte mişto. Şi Kempes însuşi era interesant, deşi ai fi zis că e drogat sau ceva din cauza gesturilor de vrăjitor. E o forță, dar cu totul altfel față de solistul de la Altar.
Comentarii