În excursia de la Padina de weekendul ăsta care a trecut am vrut să merg de cum am văzut-o, dar inițial credeam că o să merg cu Mitzi și poate și alții din gașcă la Curmătura, așa că nu mă înscrisesem. Apoi sâmbăta anterioară, când am fost tot cu Oxigem în Baiului, am aflat că nu prea mai sunt locuri. Noroc că la ședința post-excursie când a venit vorba care merge în weekend la Padina am aflat că au mai scos 4 locuri. Atunci am zis gata, acum e acum, am făcut rezervare și am făcut plata a doua zi dimineața la prima oră. Se anunța a fi mișto, și ca traseu, și pentru că urmau să vină mai toți ghizii de la Oxigen, și că urma să fie petrecere cu cântece de munte seara la cabană.
M-am trezit sâmbătă cam varză după cele patru ore de somn. Nu aveam multe de făcut, totul era pregătit de cu seară. Am pus mâncarea în rucsăcelul cu bani și medicamente, m-am echipat și am plecat. Am prins metroul, ura, ajung la timp. Chiar în stație la Unirii m-a lovit un gând - că tocmai scosesem telefonul și parcă-parcă la cotrobăială lipsea ceva... - unde e portofelul? Am transpirat instantaneu. Am coborât din metrou (că aici la Unirii era și autocarul) și m-am apucat să scotocesc. Portofelul nicăieri. Perfect! Hai că mesele ca mesele, rezist cu proviziile pentru drum, dar trebuie să plătesc telecabina la urcare. Fuck! O sun pe maică-mea și o rog să se uite prin zona pe unde ținusem rucsacii. Inițial zice nu, după care mă anunță că da, era căzut sub un scaun, unde nu se prea vedea. Ei, măcar era acasă.
Urc, ajung la autocar, mă întâmpină Andrei Voicu, mă bifează prezentă. Îi zic situația, zice stai liniștită că rezolvăm. Cu un pic mai mult curaj urc în autocar. Găsesc un loc liber undeva mai în spate, pe lângă Gabi și Adina, în zona unde erau mai toți ghizii. Pornim. Atmosfera era destinsă, ghizii excursiei erau Andrei, Diana și Dan. Andrei si Diana fiind și membri fondatori. A fost tot o veselie până la Sinaia. I-am zis şi Dianei de impasul meu, a zis şi ea să stau liniştită că se rezolvă. La momentul adunării banilor pentru telecabină i-am zis şi lui Dan, care m-a sfătuit să încerc să împrumut de la Gabi sau Adina. Până la urmă am rămas datoare cu bani de telecabină la agenție şi 50 de lei pentru haleală împrumutați de la Gabi. Ce să mai zic, au fost minunați oamenii. Deci în excursia asta am trăit pe datorie, doar din bunăvoința celorlalți. A fost şi asta o lecție de viață, cum că la nevoie poți primi ajutor dacă nu te jenezi să îl ceri. Şi că oamenii de la Oxigen sunt super.
Am ajuns la Sinaia deja echipați. Am luat telecabina pe bucăți şi ne-am aşteptat la cota 2000. Au venit şi cei veniți separat, şi cei veniți cu trenul.
Am pornit. Traseul a fost peste şi pe lângă pârtiile de la valea Dorului, apoi prin şaua Lăptici spre Padina. Pe platou am prins ceață albă, densă de tot pe alocuri, peste zăpada la fel de albă.
Am mers cu grijă prin zona traversării pârtiilor, pentru că nu era deloc vizibilitate şi oricând putea să dea peste noi un schior. Ghizii - se vede experiența - au reuşit să ne grupeze şi organizeze în aşa fel încât să nu existe riscuri.
Am tot coborât, am ieşit de pe pârtii şi am ajuns sub ceață, printre nişte dune de zăpadă cu urme vagi de iarbă, am văzut şi nişte brazi, aici am apucat să fac şi primele poze, că în fine se vedea ceva... Am cotit, am şerpuit cu monomul printre dunele albe sub ninsoare până am intersectat iar o pârtie, de data asta era capătul telegondolei. O mică pauză de regrupare şi organizare, un grup de băieți au pornit în fața grupului ca să facă potecă cu rândul, noi restul în spatele lor, într-un lung şir de 70 de furnicuțe multicolore.
Din nou am urcat şi iar am intrat în ceața-nor. Ne-am pus ochelarii de soare sau ski (ăştia care ne luaserăm) şi aşa a fost mai suportabil. Zăpada era capricioasă, deasupra puțin înghețată, dedesubt ca un praf, ca zahărul pudră sau făina. Când stratul solid era mai subțire intrai în zăpadă până la genunchi şi umblai ca beat prin pulberea albă instabilă.
Am mers ce am mers până la poiana Lăptici, de unde iar am urcat şi apoi am coborât intrând în pădure. Aici ni s-a alipit un mare câine negru foarte flocos.
Am coborât prin pădure prin zăpada în care ne afundam mereu, alunecând încolo-încoace pe un drum ce părea nesfârşit. În fine am ajuns la Padina, în jur de 4 jumate.
Ne-am pus la mese, m-am nimerit în mod norocos la masă cu Gabi şi Adina (ele, fiind la partea de management şi relații cu publicul ştiau pe toată lumea) apoi s-au aşezat şi alți ghizi pe care îi ştiam din practică. Am început cu vin fiert, ceilalți cu bere. Am calculat că ar fi suficientă o supă pe care să o completez cu unul dintre sandwichurile din rucsac. Mă gândeam că o să fie cam trist cu băutura - o seară întreagă pe maxim două vinuri fierte sau o țuică, dar na, aşa e când eşti cap sec şi pleci la drum cu buzunarele goale.
Well, până ne-au adus mâncarea - vreo oră şi ceva s-a rezolvat şi asta. A venit Costi cu "plantusin". Adică Jaggermeister, şi încă cinci bucăți. Aşa, pentru că îi place să bea toată lumea. Prin urmare am început cu shot-uri. Deja atmosfera se înveselise, la masa noastră s-au adunat tot mai mulți dintre ghizi, deja nici nu mai încăpeam, am mutat masa mai pe centru.
Pe acest fundal au început cântecele de munte. Andrei (Piratu') şi Ionuț erau cu chitările. Toată lumea cânta cu foc, am cântat şi eu şi încă cu drag. Era o chestie să auzi cel puțin 50 de oameni cântând la unison şi cu foc cântecele care le plac. Aşa atmosferă mişto n-am mai prins de la Bolboci, prima dată când am mers cu gaşca şi ne-am nimerit cu o altă gaşcă de munțomani cântăcioşi.
Jagger şi cântece şi bună dispoziție.
Pe la 10 am simțit că gata, mi se lipesc ochii şi m-am tirat la somn. Am stat din nou în camera de 12 locuri de la mansardă, şi din nou într-unul din paturile de sus, care-s aproape lipite de tavan. Am adormit buştean. Lucky me, că în toiul nopții când a trebuit să merg la budă era în jur o polifonie de sforăituri ceva de speriat. Se cutremurau pereții de atâta sforăit din toate părțile. De mirare e doar că după ce-am reuşit să nimeresc patul la întoarcere fără să dau cu capu' de tavan am adormit la loc într-un moment de relativă acalmie sonoră.
Dimineață desigur foiala unor matinali a făcut imposibil somnul peste ora 7. Aşa că am trecut la spălat, echipat, făcut bagaj şi coborât la masă rapid. Micul dejun era inclus şi a fost binevenit. Un ceai şi o omletă cu şuncă şi caşcaval, energie pentru toată ziua.
Am pornit în jur de 10. Traseul era altul decât la venire. Urcam spre Babele, mergeam apoi pe platou spre Piatra Arsă, apoi pe Furnica şi la cota 2000, cu coborâre planificată pe jos până în Sinaia. Ştiam traseul ăsta, îl făcusem cu Terra Incognita acum.. trei? patru? ani.
Am urcat de la Padina spre hotel Peştera şi apoi încă, de unde intram pe marcaj - dungă albastră parcă. Pe urcarea asta continuă spre Babele nu am avut vânt şi nici ceață - dar vedeam că de la un punct toate vârfurile şi peisajul se ascund în nor. Aproape de platou s-a făcut mai frig, a început să sufle vântul şi ne-a cuprins şi ceața.
Dar adevărata măsură a vremii pe platou am simțit-o de cum sm avuns la Babele. Ceață deasă, zăpadă mare, neumblată, vânt puternic foarte tăios. Cabana Babele era o fantomă abia vizibilă. Am trecut pe lângă fantoma telecabinei, care nu funcționa. Peisaj de postapocalipsă albă.
Apoi am intrat pe tărâmul alb imaculat. Dacă nu eram ditamai şirul de oameni, dacă aş fi fist singură în albul total şi atotcuprinzător, m-aş fi îndoit că exist. Aş fi crezut că sunt o iluzie a albului nesfârşit.
Am mers până la cabana Piatra Arsă prin albul incandescent şi total, apoi la fel mai departe, până spre Furnica, în starea asta de dizolvare în alb, de transformare.
Aş zice că starea asta de whiteout - la mine, zic - e fix opusul blackoutului. Dacă la blackout practic simți cum te stingi şi dispari fără voia ta şi după o vreme reapari, la whiteout toate simțurile ți se ascut, devii acut de prezent, deşi în acelaşi timp parcă te pierzi în alb, te dizolvi şi nu mai ştii unde eşti şi unde mergi şi toate reperele se anulează.
Am făcut un tur de forță la marşul ăsta prin deşertul alb neumblat şi neştiut, am escaladat şi Furnica şi am prins telegondola în ultimele 5 minute de funcționare - la 16:30 nu msi cobora nimic de la 2000 la 1400. Ne-am bucurat foarte tare, că încă o coborâre de 2-3 ore pe pârtii prin ceață şi vânt nu ne mai părea deloc atrăgătoare la momentul ăla.
Am ajuns în Sinaia, am mai băut un ceai cald la Narghila şi apoi țuşti acasă cu autocarul. Ajunşi în Bucureşti am dat de un peisaj bacovian cenuşiu murdar ploios... unde era albul imaculat....
M-am trezit sâmbătă cam varză după cele patru ore de somn. Nu aveam multe de făcut, totul era pregătit de cu seară. Am pus mâncarea în rucsăcelul cu bani și medicamente, m-am echipat și am plecat. Am prins metroul, ura, ajung la timp. Chiar în stație la Unirii m-a lovit un gând - că tocmai scosesem telefonul și parcă-parcă la cotrobăială lipsea ceva... - unde e portofelul? Am transpirat instantaneu. Am coborât din metrou (că aici la Unirii era și autocarul) și m-am apucat să scotocesc. Portofelul nicăieri. Perfect! Hai că mesele ca mesele, rezist cu proviziile pentru drum, dar trebuie să plătesc telecabina la urcare. Fuck! O sun pe maică-mea și o rog să se uite prin zona pe unde ținusem rucsacii. Inițial zice nu, după care mă anunță că da, era căzut sub un scaun, unde nu se prea vedea. Ei, măcar era acasă.
Urc, ajung la autocar, mă întâmpină Andrei Voicu, mă bifează prezentă. Îi zic situația, zice stai liniștită că rezolvăm. Cu un pic mai mult curaj urc în autocar. Găsesc un loc liber undeva mai în spate, pe lângă Gabi și Adina, în zona unde erau mai toți ghizii. Pornim. Atmosfera era destinsă, ghizii excursiei erau Andrei, Diana și Dan. Andrei si Diana fiind și membri fondatori. A fost tot o veselie până la Sinaia. I-am zis şi Dianei de impasul meu, a zis şi ea să stau liniştită că se rezolvă. La momentul adunării banilor pentru telecabină i-am zis şi lui Dan, care m-a sfătuit să încerc să împrumut de la Gabi sau Adina. Până la urmă am rămas datoare cu bani de telecabină la agenție şi 50 de lei pentru haleală împrumutați de la Gabi. Ce să mai zic, au fost minunați oamenii. Deci în excursia asta am trăit pe datorie, doar din bunăvoința celorlalți. A fost şi asta o lecție de viață, cum că la nevoie poți primi ajutor dacă nu te jenezi să îl ceri. Şi că oamenii de la Oxigen sunt super.
Am ajuns la Sinaia deja echipați. Am luat telecabina pe bucăți şi ne-am aşteptat la cota 2000. Au venit şi cei veniți separat, şi cei veniți cu trenul.
Am pornit. Traseul a fost peste şi pe lângă pârtiile de la valea Dorului, apoi prin şaua Lăptici spre Padina. Pe platou am prins ceață albă, densă de tot pe alocuri, peste zăpada la fel de albă.
Am mers cu grijă prin zona traversării pârtiilor, pentru că nu era deloc vizibilitate şi oricând putea să dea peste noi un schior. Ghizii - se vede experiența - au reuşit să ne grupeze şi organizeze în aşa fel încât să nu existe riscuri.
Am tot coborât, am ieşit de pe pârtii şi am ajuns sub ceață, printre nişte dune de zăpadă cu urme vagi de iarbă, am văzut şi nişte brazi, aici am apucat să fac şi primele poze, că în fine se vedea ceva... Am cotit, am şerpuit cu monomul printre dunele albe sub ninsoare până am intersectat iar o pârtie, de data asta era capătul telegondolei. O mică pauză de regrupare şi organizare, un grup de băieți au pornit în fața grupului ca să facă potecă cu rândul, noi restul în spatele lor, într-un lung şir de 70 de furnicuțe multicolore.
Din nou am urcat şi iar am intrat în ceața-nor. Ne-am pus ochelarii de soare sau ski (ăştia care ne luaserăm) şi aşa a fost mai suportabil. Zăpada era capricioasă, deasupra puțin înghețată, dedesubt ca un praf, ca zahărul pudră sau făina. Când stratul solid era mai subțire intrai în zăpadă până la genunchi şi umblai ca beat prin pulberea albă instabilă.
Am mers ce am mers până la poiana Lăptici, de unde iar am urcat şi apoi am coborât intrând în pădure. Aici ni s-a alipit un mare câine negru foarte flocos.
Am coborât prin pădure prin zăpada în care ne afundam mereu, alunecând încolo-încoace pe un drum ce părea nesfârşit. În fine am ajuns la Padina, în jur de 4 jumate.
Ne-am pus la mese, m-am nimerit în mod norocos la masă cu Gabi şi Adina (ele, fiind la partea de management şi relații cu publicul ştiau pe toată lumea) apoi s-au aşezat şi alți ghizi pe care îi ştiam din practică. Am început cu vin fiert, ceilalți cu bere. Am calculat că ar fi suficientă o supă pe care să o completez cu unul dintre sandwichurile din rucsac. Mă gândeam că o să fie cam trist cu băutura - o seară întreagă pe maxim două vinuri fierte sau o țuică, dar na, aşa e când eşti cap sec şi pleci la drum cu buzunarele goale.
Well, până ne-au adus mâncarea - vreo oră şi ceva s-a rezolvat şi asta. A venit Costi cu "plantusin". Adică Jaggermeister, şi încă cinci bucăți. Aşa, pentru că îi place să bea toată lumea. Prin urmare am început cu shot-uri. Deja atmosfera se înveselise, la masa noastră s-au adunat tot mai mulți dintre ghizi, deja nici nu mai încăpeam, am mutat masa mai pe centru.
Pe acest fundal au început cântecele de munte. Andrei (Piratu') şi Ionuț erau cu chitările. Toată lumea cânta cu foc, am cântat şi eu şi încă cu drag. Era o chestie să auzi cel puțin 50 de oameni cântând la unison şi cu foc cântecele care le plac. Aşa atmosferă mişto n-am mai prins de la Bolboci, prima dată când am mers cu gaşca şi ne-am nimerit cu o altă gaşcă de munțomani cântăcioşi.
Jagger şi cântece şi bună dispoziție.
Pe la 10 am simțit că gata, mi se lipesc ochii şi m-am tirat la somn. Am stat din nou în camera de 12 locuri de la mansardă, şi din nou într-unul din paturile de sus, care-s aproape lipite de tavan. Am adormit buştean. Lucky me, că în toiul nopții când a trebuit să merg la budă era în jur o polifonie de sforăituri ceva de speriat. Se cutremurau pereții de atâta sforăit din toate părțile. De mirare e doar că după ce-am reuşit să nimeresc patul la întoarcere fără să dau cu capu' de tavan am adormit la loc într-un moment de relativă acalmie sonoră.
Dimineață desigur foiala unor matinali a făcut imposibil somnul peste ora 7. Aşa că am trecut la spălat, echipat, făcut bagaj şi coborât la masă rapid. Micul dejun era inclus şi a fost binevenit. Un ceai şi o omletă cu şuncă şi caşcaval, energie pentru toată ziua.
Am pornit în jur de 10. Traseul era altul decât la venire. Urcam spre Babele, mergeam apoi pe platou spre Piatra Arsă, apoi pe Furnica şi la cota 2000, cu coborâre planificată pe jos până în Sinaia. Ştiam traseul ăsta, îl făcusem cu Terra Incognita acum.. trei? patru? ani.
Am urcat de la Padina spre hotel Peştera şi apoi încă, de unde intram pe marcaj - dungă albastră parcă. Pe urcarea asta continuă spre Babele nu am avut vânt şi nici ceață - dar vedeam că de la un punct toate vârfurile şi peisajul se ascund în nor. Aproape de platou s-a făcut mai frig, a început să sufle vântul şi ne-a cuprins şi ceața.
Dar adevărata măsură a vremii pe platou am simțit-o de cum sm avuns la Babele. Ceață deasă, zăpadă mare, neumblată, vânt puternic foarte tăios. Cabana Babele era o fantomă abia vizibilă. Am trecut pe lângă fantoma telecabinei, care nu funcționa. Peisaj de postapocalipsă albă.
Apoi am intrat pe tărâmul alb imaculat. Dacă nu eram ditamai şirul de oameni, dacă aş fi fist singură în albul total şi atotcuprinzător, m-aş fi îndoit că exist. Aş fi crezut că sunt o iluzie a albului nesfârşit.
Am mers până la cabana Piatra Arsă prin albul incandescent şi total, apoi la fel mai departe, până spre Furnica, în starea asta de dizolvare în alb, de transformare.
Aş zice că starea asta de whiteout - la mine, zic - e fix opusul blackoutului. Dacă la blackout practic simți cum te stingi şi dispari fără voia ta şi după o vreme reapari, la whiteout toate simțurile ți se ascut, devii acut de prezent, deşi în acelaşi timp parcă te pierzi în alb, te dizolvi şi nu mai ştii unde eşti şi unde mergi şi toate reperele se anulează.
Am făcut un tur de forță la marşul ăsta prin deşertul alb neumblat şi neştiut, am escaladat şi Furnica şi am prins telegondola în ultimele 5 minute de funcționare - la 16:30 nu msi cobora nimic de la 2000 la 1400. Ne-am bucurat foarte tare, că încă o coborâre de 2-3 ore pe pârtii prin ceață şi vânt nu ne mai părea deloc atrăgătoare la momentul ăla.
Am ajuns în Sinaia, am mai băut un ceai cald la Narghila şi apoi țuşti acasă cu autocarul. Ajunşi în Bucureşti am dat de un peisaj bacovian cenuşiu murdar ploios... unde era albul imaculat....
Comentarii