micutze aberatzii

Când ești hotărât să te lămurești cu tine ajungi, la un moment dat, suficient de departe încât să începi să te înțelegi.  Și cum te afectează în prezent, în mod recurent, chestii aparent îngropate din trecutul îndepărtat, de prin copilărie. Deși aparent ai trecut demult peste, ai înțeles, ai raționalizat, traumele de atunci nu s-au vindecat și se activează în mod bizar, și aparent fără legătură cu subiectul. Până într-o zi, când brusc îți dai seama că de fapt toate au legătură. Pare ciudat că o hărțuire din copilărie (clasa a IV-a - a V-a), cu fricile de pe parcurs, cu mecanismele de apărare dezvoltate, cu toate că ce-am gândit și am făcut a avut rezultatul scontat de a scăpa definitiv de hărțuitor, totuși niște traume inconștiente au rămas și m-au marcat și explică anumite lucruri pe care le-am simțit de-a lungul timpului. Refugiul în lumea poveștilor, în cărți, în ficțiuni... Atitudinea ambiguă și contradictorie (față de băieți) la nivel de relații... Un soi de neîncredere... Și,...

 Speranța. Ultima dintre toate relele și nenorocirile din cutia Pandorei. Ne-am obișnuit să o considerăm o chestie bună. DAR. De fapt speranța este ucigașul acțiunii. Speri să se întâmple ceva iar lucrurile să se schimbe cum ai vrea tu fără să faci tu ceva. Doar că, dacă nu faci nimic, lucrurile ori nu se întâmplă, ori iau cine știe ce direcție nedorită. Și trebuie să trăiești cu asta. Adică, dacă te lași amăgit de speranță, ajungi să fii nevoit să trăiești conform deciziilor altora. A naibii speranță!

Câți oameni, atâtea lumi. Poate chiar mai multe. Toate întrepătrunse, intersectate, întrețesute, o nebunie. E de mirare că reușim să comunicăm cât de cât în aceste condiții. Sigur, sunt poveștile mari alea care dau contextul și liniile directoare, liniile de forță în jurul cărora gravităm, fie acceptând-le fără să ne gândim fie negându-le sau revoltându-ne împotriva lor - în oricare dintre cazuri legitimându-le. Căci ce e o ficțiune care te macină și te scoate din pepeni și-ți amărăște viața? O realitate, dacă te afectează atâta. Deși poate fi doar în mintea ta, a lui, a ei, a lor, a unora a altora sau a tuturor, dacă există doar în minte, e o ficțiune. Cu rol utilitar, de a ne agrega cumva miliardele de lumi personale în ceva mai mare. Cam asta spune pe scurt Yuval Noah Harari. Asta ar fi calea Homo Sapiens. Am simplificat la maxim, poate, dar cam asta ar fi esență a ce demonstrează el - pentru mine.  Deci ficțiuni. Ficțiunile se modifică, evoluează, dar ne controlează viața, noi ...

Parcă aveam un ceva ce-mi dădea ghes să scriu, dar habar n-am despre ce. Despre alergatul împotriva rațiunii prin ploicica de dimineață? Despre cum era pustiu Herăstrăul, mirosul de ploaie, de proaspăt, de verdeață? Despre puii de rață care stăteau ghem pe pontonul părăsit băgați unii în alții să-și țină de cald și care n-aveau chef să se trezească? Despre mirările iscate din discuțiile de dimineață? Despre faptul că prin nu știu ce minune, ploaia măruntă s-a oprit, iar apoi chiar s-a înseninat? Despre liniștea profundă pe care o inspira parcul cu lacul și toate ale lui? Despre diversele gânduri care uneori o iau razna? A, nu. Gata, mi-am dat seama. Altceva. Ieri spre seară tot așa m-a apucat nevoia de a spune ceva colegilor de excursie. Am simțit nevoia să le mulțumesc. Toturor, că fiecare a contribuit la reușită, că fiecare a fost și este important. În timp ce scriam pe grupul de discuții ce simțeam mă bâzâiau diverse neliniști: aoleo, nu vreau să mă trezesc cu o târlă de mulțumiri, ...

De fapt nu doar viața, cu ale ei schimbări bruște, ci mai ales noi, oamenii. Da' mai bine vorbesc doar în numele meu, că poate la alții o fi diferit, n-am  de unde să știu că nu-s Mama Omida care citește în globul de cristal sau în sufletul oamenilor. Zile mai bune, zile mai nervoase, zile mai mult sau mai puțin sucite. Mai degrabă zile în care-s io mai mult sau mai puțin sucită. Sau zile în care, din motive misterioase, mă afectează (adică mă trezesc afectată) de fel de fel de răhățișuri. Adică iar am luat-o pe lângă gard, pe lângă drum, mai pe arătură. Da' e bine și-așa, măcar acu' știu când o iau razna. Nu mi-e încă clar cum reușesc, dar în fine, măcar mă trezesc destul de repede din starea asta, e cum zic oamenii că e când ațipești la volan dar te trezește zgomotul de hurducăială când ești pe cale să te duci naibii, să ratezi o curbă sau ceva. Bune și semnalele astea ale propriei ființe, când te trezești că nu ești ok deși nu ai neapărat un motiv anume, da bre, o l...

Parfum de tei și căldură mare. După atâta mers prin soare mai mult pe lângă bicicletă decât pe ea - mi-e teamă să merg pe ea prin aglomerație, cu atât mai mult prin locuri înguste, că am dificultăți la pornire și la oprire dar și la manevrele fine - sunt obosită, cu limba de-un cot. Am prins o bancă la umbră în părculeț și-mi trag sufletul. Mai o gură de apă, mai un pic de odihnă pur și simplu. Partea mișto a peripeții e mirosul de tei prezent mai peste tot. Și, din loc în loc, țârâit de cicade, confirmare sonoră a căldurii - de fapt a sosirii verii. Și aici, pe băncuță din ziua de ieri din parcul Floreasca o cicadă făcea muzica. Cicadele și greierii, muzicienii verii. Mai am destul până acasă, dar acum sunt în zona cunoscută, știu exact pe unde să mă duc, pe unde pot să merg mai mult pe biclă decât pe lângă ea fără emoții că dau din nepricepere peste cineva. Cum mă simt, de fapt, dincolo de oboseală? Se pare că bine, totuși. Chiar dacă mintea cârcotește - mai bine ngo luai pe asta,...

În sfârșit miroase a tei. La aproape o lună de când am văzut primul tei înflorit, abia acum, când văd teii scuturați, abia azi dimineață am simțit mirosul ăla îmbătător. Și ieri adulmecasem vag undeva o boare de tei, prin Tineretului sau în drum spre Lidl, nu mai știu, dar azi a fost the real thing. Când am ieșit la alergat (deja târziu, în jur de 12) hotărâtă să fac o alergare scurtă, de întreținere, de cum am ieșit pe ușa blocului parfumul de tei m-a vrăjit. Așa că am lungit alergarea, am stat un pic pe la golfulețul amintirilor din copilărie doar ca să mă bucur de aer, de verde, de unde. Mi-am încărcat bateriile și am simțit că sunt vie. E drept, acum simt mai des ca mai demult asta, poate pentru că încerc să nu mai fiu distrasă de gânduri aiurea și să mă bucur de clipa actuală. La întoarcere am ciupit câteva vișine dintr-un vișin crescut pe stradă, un preferat de-al meu, mi-a plăcut de el încă din carantină, când stătea mic, dar plin de frunze și alb de flori lipit de un gard și...

În căutările mele și cotrobăitul prin cotloanele sufletului propriu, la contactul cu diverse acțiuni ale altora, am resescoperit diverse vechi răni care dor. Întotdeauna se activează la contactul cu ceilalți, dar declanșarea e internă, e din mine - o gândire greșită cu care m-am obișnuit și care s-a imprimat în automatisme ca exact ca niște hățuri înfipte în carne, care au ros atât încât au făcut răni, și la o atingere dor înfiorător. Prima reacție e să zbier, să mă înfurii, sau să fug ca să scap de durere. (desigur, e o durere închipuită, ca și hățurile sau rănile) Însă am descoperit partea bună a vechilor dureri: odată ce le accepți, le studiezi, le înțelegi și îți dai seama de unde provin, care e modul de a gândi greșit care ți-a provocat rana - poți schimba (încet și șchiopătat) acel fel de a gândi. Și de a scăpa de rănile trecutului. De a te împăca cu tine însăți și a te accepta într-un mod mai rațional și mai conștient decât pare. Și de a te ierta, ba chiar poți deveni your be...

Ieri, după o lungă pauză, am redevenit oameni în carne și oase, cu toate defectele și calitățile și prejudecățile și limitările noastre. Cu ocazia zilei Danei, ne-am întâlnit aproape toți la sediu, doar ca să petrecem. Pre-judecata mea era că o să stăm toți cu măștile pe față, la distanță și că, cel puțin în primă fază o să fie foarte bizar și aiurea. N-a fost chiar așa, adică se putea mult mai rău. A fost aproape ca de obicei. Oricum, pe parcursul zilei mi-am dat seama că e o tâmpenie să plec cu ideea că o să fie nașpa și că mai bine nu mă aștept la nimic, și, indiferent cum se desfășoară lucrurile să caut și să găsesc o modalitate să mă simt bine eu. Iar dacă la un moment dat nu mai simt că vreau să fiu acolo, să o tai de-acolo fără să mă gândesc că să nu se simtă nuștiucum Dana sau oricine. Zis și făcut. Personal m-am simțit ok, nu am avut momente din alea în care să mă întreb ce caut eu aici. Însă nu am putut să nu observ că alții se simțeau cam aiurea. Drept care s-a creat mica...

Tot scormonind în trecut și în prea puțin conștientul personal, după ce am zgâriat la început superficial suprafața, după un timp mai dă o ploaie, mai suflă vântul, una-alta și mai dezgroapă diverse „vechituri”. Azi dimineață a fost rândul lui tata. În timp ce mă trezeam prin minte mi se perindau amorțite diverse gânduri, nici ele nu se treziseră. Dintre ele unul care trăncănea nici el nu știa ce, ceva cu cuvântul „tata”. N-avea vreo importanță, așa că le-am lăsat să se trezească pe toate. Apoi ăsta a revenit. Și m-a făcut să mă gândesc la acest subiect. La care mă mai ducea gândul din când în când, zăboveam puțin asupra lui, apoi plecam. Acum am stat cu el, să înțeleg ce vrea. Toată viața (de la școală încoace) am trăit cu o lipsă - conștientizată doar din punct de vedere social, mai întâi, cu adâncirile afective create de mintea mea pe nesimțite. Tata a fost inexistent ca persoană în viața mea. Nu l-am văzut, nu l-am cunoscut, nici măcar vreo fotografie unde să apară nu am avut. ...

O mică "nebunie" în vremurile astea împănat de frici și paznici sociale și personale: excursie CU TRENUL la Bușteni. Cristina a avut ideea, mă sunase duminica trecută dacă mă tentează așa ceva, că ea vrea să meargă cu Maria la Bușteni și să facă un traseuț ușor la Urlătoarea (pentru Maria era prima excursie cu piciorul pe cărări de munte și Cristina vrea să o ducă ușor-ușor pe diverse trasee, că doar sunt atâtea locuri mișto de văzut și descoperit, acum că s-a mărit Maria și receptează altfel lucrurile). Am zis pe loc da, maică-mea se posomora pe măsură ce mă auzea vorbind cu Cristina - oricum m-a făcut cu capul până în clipa plecării cu toate fricile și panicile și scenariile ei apocaliptice. Trenul, spre plăcută mea surpriză, nu era deloc aglomerat, condițiile decente la dus și super la întors. Vremea a fost nemaipomenită, deși cu prognoză de ploaie, noi am avut nor și apoi un soare minunat, abia la final, când urcam în tren au venit nori mari și amenințător di...