Viata ca un iaurt

Azi sefu' a incercat sa ma tachineze... Imi lasase pe birou un iaurt desfacut, voiam sa-l mananc dar a intervenit ceva si-a trebuit sa plec din birou mai mult de juma' de ora... Mananc linistita iaurtul. Un coleg, iesind pe usa, rade si-mi zice ca habar n-am prin ce a trecut iaurtul ala... au vrut sa mi-l ascunda, sa vada ce fac... Eu, senina, spun ca eram in stare sa uit c-am avut iaurt, la cat sunt de zapacita... La care sefu': asa faci si cu barbatii? Io ma uit lung si nedumerita. Adica uiti ce-ai inceput? Caci si barbatii, ca iaurtul sunt consumabili... Ete na zic eu si inchei discutia. Ce stie el?! De unde sa stie ca e invers... Ca eu sunt "iaurtul" uitat, zvarlit de colo-colo, dat cu capul de pereti (la figurat)... Iar acum lumea vede ca iaurtul nu mai vrea sa fie mancat.
Ce ironie!
Sa asemeni un om cu un iaurt... Iaurtul n-are sentimente, ganduri, suflet... Ma rog, poate exista si oameni-iaurt, sper sa nu intalnesc vreodata asa ceva...