Am momente în care nu ştiu de ce, dar mă apucă un fel de sfială, de parcă aş fugi departe în loc să schimb o vorbă cu cineva. Sunt mai mulți oameni față de care mi se întâmplă asta şi nu mi-e deloc clar de ce. Sunt şi situații diferite.
Uite, recent, am văzut în Kaufland o fostă colegă de generală şi habar n-am de ce am luat-o în altă parte cât să nu dăm nas în nas. What the fuck? De ce, că n-am avut nicio chestie de antipatie sau amintiri naşpa.
Şi acum vreo săptămână am văzut când coboram seara după dentist din metrou la mine, la 1 mai, văd la câțiva metri în fața mea altă fostă colegă. Aceeaşi reacție aberantă. Am încetinit ca doamne fereşte să trec pe lângă ea şi să mă recunoască. Very stupid şi nejustificat. Ambele sunt tipe ok, am fost colege bune, nu am niciun motiv să vreau să le evit.
Mi s-a mai întâmplat pe parcursul timpului să am un comportament ezitant de parcă aş vrea să fug sau să evit pe câte cineva. E ceva fishy aici şi îmi stă pe creier. Mă rog, acum, că mi s-au coagulat aceste mai multe chestii similare şi mi-am dat seama că nu e ceva extrem de rar şi că trebuie să fie ceva mai deep ascuns sub preş - că până acum aveam doar aceste episoade jenante, în sensul că aveam acest comportament ciudat, mă simțeam naşpa şi vinovată că fac aşa apoi gata, pa, uitam.
Dacă îmi storc creierii singurul numitor comun e că mi s-a părut la aceşti oameni un fel de acelaşi tip de ezitare şi nesiguranță. Nici măcar nu ştiu care a manifestat acea nesiguranță şi care a reflectat-o, pare a fi un proces rapid. Iar apoi fiecare se simte ciudat şi tinde s-o ştearga sau să zică ceva aiurea ca să scape mai repede. Foarte interesantă treaba cu reflectarea. Să vezi în altul propria ta nesiguranță şi stinghereală, să te deranjeze, să nu îți placă, să nu ştii cum să o interpretezi, să te simți aiurea şi să vrei să scapi. Deci clar problema e la mine. E ceva ce nu îmi place deloc la mine şi când văd acest ceva în "oglindă" mă panichez.
Pe de altă parte am descoperit recent că lumea e a celor curajoşi şi că pot fi curajoasă şi în situații în care altă dată mi-ar fi fost jenă să zic sau să fac ceva... Acum întrebarea e... să elimin ezitarea din faşă pornind mai deschisă şi fără pre-gânduri spre oameni (şi atunci n-or să-mi mai oglindească nesiguranțele)... sau să mai scormonesc prin adâncuri să văd ce e şi de unde vine nesiguranța asta... şi după ce-o înțeleg probabil o voi sublima cumva în altceva... şi tot procesul ăsta ezitant cu paşi împleticiți în oglindă se va evapora?!
Uite, recent, am văzut în Kaufland o fostă colegă de generală şi habar n-am de ce am luat-o în altă parte cât să nu dăm nas în nas. What the fuck? De ce, că n-am avut nicio chestie de antipatie sau amintiri naşpa.
Şi acum vreo săptămână am văzut când coboram seara după dentist din metrou la mine, la 1 mai, văd la câțiva metri în fața mea altă fostă colegă. Aceeaşi reacție aberantă. Am încetinit ca doamne fereşte să trec pe lângă ea şi să mă recunoască. Very stupid şi nejustificat. Ambele sunt tipe ok, am fost colege bune, nu am niciun motiv să vreau să le evit.
Mi s-a mai întâmplat pe parcursul timpului să am un comportament ezitant de parcă aş vrea să fug sau să evit pe câte cineva. E ceva fishy aici şi îmi stă pe creier. Mă rog, acum, că mi s-au coagulat aceste mai multe chestii similare şi mi-am dat seama că nu e ceva extrem de rar şi că trebuie să fie ceva mai deep ascuns sub preş - că până acum aveam doar aceste episoade jenante, în sensul că aveam acest comportament ciudat, mă simțeam naşpa şi vinovată că fac aşa apoi gata, pa, uitam.
Dacă îmi storc creierii singurul numitor comun e că mi s-a părut la aceşti oameni un fel de acelaşi tip de ezitare şi nesiguranță. Nici măcar nu ştiu care a manifestat acea nesiguranță şi care a reflectat-o, pare a fi un proces rapid. Iar apoi fiecare se simte ciudat şi tinde s-o ştearga sau să zică ceva aiurea ca să scape mai repede. Foarte interesantă treaba cu reflectarea. Să vezi în altul propria ta nesiguranță şi stinghereală, să te deranjeze, să nu îți placă, să nu ştii cum să o interpretezi, să te simți aiurea şi să vrei să scapi. Deci clar problema e la mine. E ceva ce nu îmi place deloc la mine şi când văd acest ceva în "oglindă" mă panichez.
Pe de altă parte am descoperit recent că lumea e a celor curajoşi şi că pot fi curajoasă şi în situații în care altă dată mi-ar fi fost jenă să zic sau să fac ceva... Acum întrebarea e... să elimin ezitarea din faşă pornind mai deschisă şi fără pre-gânduri spre oameni (şi atunci n-or să-mi mai oglindească nesiguranțele)... sau să mai scormonesc prin adâncuri să văd ce e şi de unde vine nesiguranța asta... şi după ce-o înțeleg probabil o voi sublima cumva în altceva... şi tot procesul ăsta ezitant cu paşi împleticiți în oglindă se va evapora?!
Comentarii