Dimineața am reușit, măcar parțial să ne trezim mai devreme și s-o pornim la plajă. Tot cu ocolire la cafea și un ecler.
De astă dată m-am înhăitat cu Baftă și Vali și am mers pe jos până la plajă, n-am mai stat după microbuz. Era în special un pod peste un canal, unde stătea lumea la pescuit, iar firele de înaltă tensiune ce treceau pe pod erau pline de rămățișe de cârlige și fire de undițe - nu cred că era de bine pentru nepricepuții care au aruncat undița în felul ăsta.
Ăsta era un preview pentru excursiile pe canale ce urmau.
Bun, deci ajungem la plajă, iar același program variat, adică am tras întâi o alergare de colo până colo, acum nițel mai lungă, m-am dus și puțin în golful care se făcea după dig sau stânci ce era acolo, dar solul era neprietenos cu tălpile mele așa că m-am întors repede - și am aflat după aia că am făcut bine, că acolo era plin de șerpi.
Apoi bălăceli multe, ceva prăjeală la soare dar mai puțintică și cu mai multă cremă, că eram cam prăjită după ziua 2. Apoi pe la 11:30 mi-am strâns bagajele și am pornit per pedes către oraș, eram chitită să vizitez farul, că în altă zi nu se prevedea să mai am când.
Am mers ce-am mers, am mai pozat peisajul, am vrut să intru să văd și cimitirul (împărțit pe trei culte: musulmani, ortodocși și catolici), despre care îmi spuseseră că e interesant, dar cum dinspre unde veneam eu n-am găsit o intrare secundară și ar fi trebuit să intru de la capătul dinspre far și să mă întorc, am renunțat la idee.
Am ajuns la far. Clădirea frumoasă, veche dar solidă și bine întreținută.
Mi-au plăcut diverse detalii, cum ar fi complexul de lentile care difuzează lumina, scara-melc cu treptele de lemn... balconul circular de unde vedeai toată Sulina... gemurile rotunde etc.
Am intrat și în muzeu, unde, pentru că ne adunaserăm întâmplător mai mulți, doamna de la intrare ne-a povestit despre exponate, despre Sulina și cum s-a dezvoltat de-a lungul timpului, despre scriitorul Jean Bart (care era căpitan de navă), despre dirijorul George Georgescu.
Apoi, sub presiunea timpului fiind, am pornit spre oraș, să fac cumpărături pentru diminețile viitoare și excursiile prin Deltă prognozate și apoi să apuc să fac și un duș până să vină tot poporul și să se facă coadă la dușuri.
Și am ajuns prima la cazare, daaar surpriză! Era doamna care făcea curat și n-am apucat să fac niciun duș că fix în baie se desfășura activitatea ei. Apoi hop, apare și Baftă. Dacă tot n-aveam ce face m-am apucat să halesc. În sfârșit termină treburile doamna și pleacă, dar bang, apare toată lumea. Super!
Mă bag oricum cu japca la duș aia e, să mă înjure, eu am încercat dar aia e.
În fine totul se aranjează, toată lumea face duș, se spală pe cap, mă rog fiecare ce-a poftit. Se apropie ora la care urma să ne vedem cu Florian la ponton, între timp se mai decaleaza cu jumătate de oră, ieșim, și tot așa încă o oră când eram deja în așteptare. M-am cam ofitcat, că dacă știam de la început că era ore 4 sau 5 nu 3 apucam să închiriez o bicicletă și să mă plimb prin Sulina, cum visasem din prima zi.
Mai jos în poză, noi așteptând.
Într-un final glorios, apare și Florian, debarcă oamenii și apoi urmează să ne îmbarce pe noi.
Și în fine pornim. Canalul cu sălcii era undeva aproape de Sulina, plecând din canalul navigabil.
A fost dificil pentru el, s-a chinuit zdravăn cu vegetația acvatică, acum am înțeles și noi de ce zicea de caiace. Pentru că a fost un an ploios, vegetația crescuse sălbatic, și de sus, și din laterale ne atacau frunze și ierburi și pe ele insectuțe, iar de jos algele de râu se tot agățau de palele elicei.. Nici n-am făcut vreo poză, că băgasem telefonul undeva în pungi în fundul rucsacului sa nu se ude whatver.
Cert e că, cu toată vegetația care ne ataca din toate părțile, cu toate miile de broscuțe de toate dimensiunile staționate pe frunzele de nufăr, cu toate păsările pe care le-am văzut, stârci de toate felurile, cormorani și fel de fel, ce să spun, a fost minunat, fantastic de frumos.
Odată bucla respectivă terminată am ieșit undeva mai spre Crișan de unde a mai luat câțiva pasageri, apoi înapoi la Sulina, de unde a mai luat alți pasageri, de s-a umplut barca. A făcut plinul - apropo e amuzantă benzinăria pentru șalupe și bărci.
Și o pornirăm pe canal către vărsarea Dunării în mare. Deja apucasem să îmi scot telefonul din rucsac și de aici măcar am poze.
Am depășit zona de nave ruginite și dezmembrate. Pe o epavă, un stârc cenușiu stătea și se bronza. Ne-am oprit să-l pozăm. În timp ce îl mitraliam cu pozele, individul, ca să prindă mai mult soare, și-a deschis aripile, cumva ca și cum ar fi stat cu mâinile în șolduri. Ne-am distart, iar cel mai mult s-a distrat Florian însuși, care ne-a zis că n-a mai văzut până acum un stârc care să stea în felul ăsta, caraghios.
Apoi am mers mai departe, până spre pontonul unde era ancorată nava-pilot, aproapre de farul nou. Și am aflat că nicio navă care intră de pe Marea Neagră în Dunăre nu are voie să intre pe canal fără nava-pilot românească - chestie datând de pe vremea când brațul Sulina nu prea era sistematizat și eșuau multe nave și era musai să ai o navă pilot care să știe cum e canalul.
Apoi am depășit și farul cel nou și am întrat în mare. S-au pornit valurile, dar fiind marea liniștită, a fost incomparabil cu ce povestea Vera despre data trecută când erau balurile așa de mari că n-au mers mai departe și a trebuit să se întoarcă barca.
Deci am avut o mare liniștită, superbă, un soare ce se ducea spre apus luminos și netulburat, iar după puțină vreme am ajuns la epava navei turcești Turgut Usta - o epavă pe care furtunile o mută de colo colo.
Ne-am oprit la epavă și ne-am cățărat pe ea. A fost foarte interesant, ditamai fierătania ruginită, cum urcam pe scările alea înclinate, puntea înclinată și ea... tot felul de găuri de aerisire, pentru lanțuri, chepenguri, în fine. A fost ceva aparte. Am făcut și poze - dar deh, pentru că nu-mi luasem mobilul cu mine de frică să nu îl scap pe-acolo, au făcut alții și prin urmare n-am niciuna dintre pozele cu noi pe puntea de comandă în lumina apusului.
Apoi Florian ne-a grăbit hai hai, să coborâm ca să prindem apusul de la insula cu păsări. Și am mers până am dat de o zonă cu apa foarte mică, ajungea până pe la genunchi, că ai noștri au coborât, iar ceva mai departe era o puzderie de păsări - am văzut o grămadă de pelicani, care-și tot luau zborul, cârduri-cârduri, apoi și alte zburătoare mai mici și negre, care au început să se agite când Vali s-a apropiat de insulă - ele aveau acolo cuiburi, era normal să se agite.
Aici am prins apusul, sau apusul ne-a prins și ne-a surprins, a fost absolut mirific. De-o parte era soarele care se scufunda în mare arzător, portocaliu, iar de cealaltă, insula păsărilor, unde culorile virau spre mov.
Ne-am întors pe înserare, am prins culorile cerului post-apus, tot cerul era incendiat, portocaliu aprins, strălucitor, apoi, până am ajuns în sulina tot cerul se stinsese și devenise albastru indgo, doar luminile țărmului luceau incandescent - roșii pe maul nostru, verzi pe malul celălalt.
Ajunși pe mal ne-am propus să halim, nici nu mai știu exact unde, s-ar putea chiar la noi, la Casa Coral, pentru că prietena lui Florian, ghida noastră, care ne povestise atâtea și atâtea chestii interesante, ne-a spus că aici au pește proaspăt și bine gătit.
Am comandat pește, biban de mare, și într-adevăr a fost delicios. Am stat până târziu la taclale, dar a trebuit să ne retragem, pentru că a doua zi de dimineață aveam marele circuit de toată ziua prin Deltă cu ajungere la Sfântu Gheorghe.
Comentarii