Cum de cu seară ne hotărâserăm, dis de dimineață am pornit să urcăm Piatra Secuiului. O parte au renunțat să urce, rămânând să strângă tot bagajul într-o mașină. Corturile erau ude fleașcă, noaptea fusese foarte umedă, la un moment dat când ieșisem la baie eram pierduți în negură și ceață, felinarul se vedea ca o lună difuză. Am mâncat și ne-am mișcat mai încet decât preconizaserăm, dar de bine de rău am reușit să uscăm corturile.
Deci am mers cu două mașini în Rimetea în centru, unde le-am lăsat în parcare și... țuuuști pe traseu în sus, drept spre stânca ce se ridica semeață precum o creastă golașă direct din spinarea verde podișului.
Am trecut pe o uliță care ne-a dus spre marginea satului, printre ierburi pline de rouă.
În spate, satul abia trezit se vedea pitoresc. Vremea se anunța superbă, soarele strălucea, cerul era de un albastru viu, iar nori albi ca niște oițe se plimbau pe câmpia albastră.
Un cățel alb mai junior ne-a găsit simpatici și s-a luat după noi, deși nu cred că avea așa un chef nebun să urce până pe vârf. Și avea stilul ăla varză de urcat: întâi urca în fugă o bucată, apoi se trântea pe o piatră obosit mort cu limba scoasă, stătea o vreme și tot așa de n ori până pe platoul de sus.
Urcușul a fost frumos, pe bolovani, am avut noroc că nu plouase. Am reușit să nu ne abatem de la traseul marcat și asta a fost bine, că Diana și Șox cand au fost altă dată o luaseră pe o variantă mai dificilă, probabil ceva mai departe de marcaj. De fiecare dată când făceam un mic popas și mă uitam în jur nu mă puteam abține să nu fac poze, era totul mult prea frumos.
Încă un povârniș și suntem pe zona de platou. Undeva în față mai era un grup mic răsfirat tare de turiști vorbitori de maghiară - am observat că în general în zonă era plin de turiști maghiari, inclusiv la pensiunea Gyopard am avut câțiva maghiari - tare de treabă de altfel.
În vârf ne-am amplasat masa câmpenească pe pietre, încercând să ne ferim de vântul de creastă, care fix acolo bătea destul de pătrunzător. Legiuni de nori patrulau pe toate părțile, și în partea spre Rimetea și Colțești, și în partea opusă.
Cam așa se vedea spre Rimetea de pe vârf. Din fericire, pentru coborâre băieții s-au fofilat de la coborârea pe același traseu și au luat-o înainte, mai departe, spre Colțești. Am mers pe creasta-podiș destul de mult, printre ierburi înalte, la un moment dat am dat de un câmp plin de flori albastre de unde se auzea un mare zumzet - asta pentru că era plin de albine venite la cules, atrase irezistibil de lanul de flori albastre magice.
Mai departe, tot mai departe, deja în jos vedeam Colțeștiul... Prin ierburi tot felul de vietăți, mai un cărăbuș, mai un cosaș, mai un ditamai cosașul verde care s-a fofilat de la poză așa că m-am mulțumit doar cu gândăcelul gogonat.
Iată și Colțești-ul. Pe partea asta coborârea era mai lină, străjuită doar de o creastă pietroasă.
Un fluture coada-rândunicii a binevoit să stea liniștit la poză.
Deși mai puțin abruptă, cărarea era suficient de pieptișă. Iar o parte a vitejilor noștri s-au crezut zmei și se pare că au coborât-o în fugă, iar apoi câteva zile abia se mișcau de febră musculară.
Și am coborât și am tot coborât până am ajuns la zona de podiș-câmpie. Am încercat să prind într-o poză panoramică toată nebunia de peisaj care se vedea - și era incredibil de frumos, cu lumini și umbre, cu norițorii care făceau pete mai închise pe tabloul viu.
Am ajuns în Colțești, aici a fost o mica tevatură cu recuperatul și ajunsul în Rimetea, dar totul s-a rezolvat. Am sosit în Rimetea, unde am vizitat muzeul etnografic, care apropo e foarte frumos, și am avut noroc că, fiind noi 10 inși, doamna care tăia biletele ne-a și povestit despre toate cele de prin muzeu, despre istoic, despre oameni și obiceiuri, dându-ne o cu totul altă perspectivă asupra obiectelor expuse.
Ne-am mai luat și câte o cafea de la micuța și cocheta cafenea de lângă muzeu și până ne-am reîmpărțit bagajele în mașini, niște nori mai amenințători și-au făcut apariția. Ți tot veneau dintr-o parte, din partea opusă Pietrei Secuiului.
În cele din urmă ne-am adunat și am pornit spre cetatea Colțești. Am ajuns pe drumul de țară care ducea până spre ea pe un cer deja cenușiu și extrem de amenințător. Am lăsat mașinile unde nu mai puteam urca cu ele și apoi am pornit la pas, pe pseudocărăruia care urca spre cetate. Norii stăteau cocoțați și amenințători, iar lumina de furtună învăluise tot peisajul. Se simțea și un aer ca de ploaie. Iar mai încolo începuse să tune spre niște creste din spate aparținând probabil munților Trascău.
În acest moment o parte ne-am întors la mașini, alții au decis să sfideze vremea și să ajungă musai la cetate orice ar fi. De data astas ei au fost mai câștigați, pentru că a fost ceva ploaie, dar nu ceva grav, cumva ce-a fost greul norului ne-a ocolit, iar trăsnetele s-au îndepărtat și ele. Așa că am văzut cetatea doar din exterior - mai de aproape decât în poze, dar totuși de la distanță.
După ce ultimii s-au întors în fugă picurați de stropii mari și grei de ploaie am pornit-o. Pe drum s-a dezbătut intens dacă să mergem direct în Cheile Ceții și să campăm acolo chiar de plouă, ori să adoptăm o strategie mai prudentă și să campăm la Aiud.
A câștigat varianta prudentă, așa că am ajuns în Aiud, tot sub un cer amenințător, și am găsit un camping undeva trecând o cale ferată, într-un fel de ștrand-bază sportivă. Cu alte cuvinte, o chestie cam nașpa, cumva ca și cum am fi pus cortul în ceva gen ștrandul Tineretului dar puțin frecventat. Aspectul nasol au fost budele „ecologice” și băieții care au bătut mingea pe terenul de fotbal până la lăsarea serii.
Am făcut tot soiul de preparate, salate, pastramă tăiată feliuțe și nu mai știu ce, udate apoi de vinuri și beri.
Am dormit buștean iar dimineața de-abia așteptam să plecăm de acolo.
Deci am mers cu două mașini în Rimetea în centru, unde le-am lăsat în parcare și... țuuuști pe traseu în sus, drept spre stânca ce se ridica semeață precum o creastă golașă direct din spinarea verde podișului.
Aici eram pe platou, de unde într-o parte te puteai duce spre colții Trascăului iar în cealaltă, pe unde am luat-o noi, ajungeai pe vârful Piatra Secuiului. Am mai urcat un pic, pe pietre ierboase pline de cosași aflați în plin avânt artistic, cântând de mama focului. La început nu știam ce bârâie în halul ăla, dacă o fi vreun animal sau ce naiba, până am văsut pe un fir de iarbă un cosaș ce bârâia din aripi, iar interiorul aripilor era înveșmântat în roșu - probabil era uniforma de gală pentru sezonul împerecherii.
În cele din urmă ne-am adunat și am pornit spre cetatea Colțești. Am ajuns pe drumul de țară care ducea până spre ea pe un cer deja cenușiu și extrem de amenințător. Am lăsat mașinile unde nu mai puteam urca cu ele și apoi am pornit la pas, pe pseudocărăruia care urca spre cetate. Norii stăteau cocoțați și amenințători, iar lumina de furtună învăluise tot peisajul. Se simțea și un aer ca de ploaie. Iar mai încolo începuse să tune spre niște creste din spate aparținând probabil munților Trascău.
A câștigat varianta prudentă, așa că am ajuns în Aiud, tot sub un cer amenințător, și am găsit un camping undeva trecând o cale ferată, într-un fel de ștrand-bază sportivă. Cu alte cuvinte, o chestie cam nașpa, cumva ca și cum am fi pus cortul în ceva gen ștrandul Tineretului dar puțin frecventat. Aspectul nasol au fost budele „ecologice” și băieții care au bătut mingea pe terenul de fotbal până la lăsarea serii.
Am făcut tot soiul de preparate, salate, pastramă tăiată feliuțe și nu mai știu ce, udate apoi de vinuri și beri.
Am dormit buștean iar dimineața de-abia așteptam să plecăm de acolo.
Comentarii