Da, e frumos Maramureșul.
Doar că prezența atât de multor căsoaie viloaie, toate de beton și complet nerespectând frumusețea și tradiția zonei m-a surprins (neplăcut). Cumva mă așteptam să vie, dar nu în așa măsură. Și nu așa de-a... ca mucii-n fasole. Când ai așa o frumusețe - pentru care e renumită zona, vin turiști etc etc... adică alții apreciază... tu lași ce ai frumos în paragină și construiești lângă (sau în loc de) o măgăoaie de beton, mare, cât mai mare, că de, să fie modern. Aproape că-mi părea rău că ăia o duc bine muncind prin străinătățuri și au bani să își facă viloanțele alea stricând aspectul tradițional al satului transilvănean.
Practic, îmi dau seama că am ajuns prea târziu în Maramureș, e așa, ca „la steaua care-a răsărit”: azi o vedem și nu e. Așa și cu frumusețea satului maramureșan - pe când era autentică și nealterată n-o vedea nimeni, acum, că e trâmbițată și vin turiștii s-o vadă, s-a compromis.
O imagine despre fenomenul ăsta am găsit-o la proiectul „Mandrie si beton”, care cumva explica mentalitatea ce sta in spatele fenomenului. M-am bucurat mult cand am descoperit, mulțumită colegilor de la muncă acest site care mi-a limpezit mirarea și confuzia legată de noul Maramureș.
Ce mi-a plăcut și într-adevăr mi-a redat imaginea despre cum a fost și ar fi trebuit să fie Maramureșul tradițional a fost Muzeul Satului Maramureșan. O bucățică de Maramureș autentică și frumoasă.
Dar ca să punem lucrurile într-o ordine oarecare, să stabilim: am fost în Maramureș la vreme de toamnă, în perioada 21-24 septembrie (deci puțin după vârful sezonului), într-o perioadă ploioasă, la câteva zile după furtunile devastatoare din vestul țării și după alarma falsă de mare furtună de la București.
Am avut vreme bună, ne-a plouat într-o singură zi și am stat cazați în Borșa, chiar la intrarea în localitate, la o pensiune-viloaie de beton.
Despre ce-am văzut însă... într-un episod ce urmează.
Doar că prezența atât de multor căsoaie viloaie, toate de beton și complet nerespectând frumusețea și tradiția zonei m-a surprins (neplăcut). Cumva mă așteptam să vie, dar nu în așa măsură. Și nu așa de-a... ca mucii-n fasole. Când ai așa o frumusețe - pentru care e renumită zona, vin turiști etc etc... adică alții apreciază... tu lași ce ai frumos în paragină și construiești lângă (sau în loc de) o măgăoaie de beton, mare, cât mai mare, că de, să fie modern. Aproape că-mi părea rău că ăia o duc bine muncind prin străinătățuri și au bani să își facă viloanțele alea stricând aspectul tradițional al satului transilvănean.
Practic, îmi dau seama că am ajuns prea târziu în Maramureș, e așa, ca „la steaua care-a răsărit”: azi o vedem și nu e. Așa și cu frumusețea satului maramureșan - pe când era autentică și nealterată n-o vedea nimeni, acum, că e trâmbițată și vin turiștii s-o vadă, s-a compromis.
O imagine despre fenomenul ăsta am găsit-o la proiectul „Mandrie si beton”, care cumva explica mentalitatea ce sta in spatele fenomenului. M-am bucurat mult cand am descoperit, mulțumită colegilor de la muncă acest site care mi-a limpezit mirarea și confuzia legată de noul Maramureș.
Ce mi-a plăcut și într-adevăr mi-a redat imaginea despre cum a fost și ar fi trebuit să fie Maramureșul tradițional a fost Muzeul Satului Maramureșan. O bucățică de Maramureș autentică și frumoasă.
Dar ca să punem lucrurile într-o ordine oarecare, să stabilim: am fost în Maramureș la vreme de toamnă, în perioada 21-24 septembrie (deci puțin după vârful sezonului), într-o perioadă ploioasă, la câteva zile după furtunile devastatoare din vestul țării și după alarma falsă de mare furtună de la București.
Am avut vreme bună, ne-a plouat într-o singură zi și am stat cazați în Borșa, chiar la intrarea în localitate, la o pensiune-viloaie de beton.
Despre ce-am văzut însă... într-un episod ce urmează.
Comentarii