Cetea și Cheile Cetii - Concediu 2017 ep.7

Dimineața am făcut ochi, am halit, ne-am strâns toate cele și am pornit către Cetea. Nu înainte de a face un popas în Aiud pentru o razie prin SH-uri, de unde am plecat cu o recoltă deosebită. O mașină a preferat să meargă să viziteze în acest timp cetatea din Aiud în loc de SH-uri. Cred că ei au fost mai câștigați.
Am pornit spre Cetea. De la un moment dat am intrat pe un drum pitoresc printre delulețe, liveși și căsuțe mai puțin prospere, pe unde nici semnal nu aveam. Era soare și turme de nori care se mai fugăreau pe cer.
Am nimerit satul, iar apoi am găsit cu puțină opinteală și drumul spre locul potrivit pentru campare pe care îl știau Baftă și Vera.
Am ajuns, era într-adevăr frumos. Eram într-o livadă de meri, din păcate erau cam loviți de vreo epidemie ceva pentru că eram pe jumătate uscați toți dar absolut toți, cât era de lungă livada.
Ne-am pus corturile pe malul râulețului (Cetea) lângă o poieniță simpatică, unde am decis că e locul pentru focul de tabără și party-ul de seară.
Odată instalați am pornit către cascadă (cheile Cetii). Am fi vrut să facem și Piatra Ceții, dar părea că durează mult, că nu e circuit și că ne-ar cam prinde noaptea prin pădure, așa că am lăsat-o baltă. Ne-am echipat cu costume de baie și am pornit spre cheile Cetii, la băile romane. O fază haioasă - la scurt timp după ce am sosit noi a venit o dubă-microbuz cu un grup de tineri adunați sub egida Adventure nu știu ce, adică nuște organizatori și tinereii participanți. S-au îmbrăcat cu toții complet în costume de neopren și au pornit și ei spre băile romane. Noi am ajuns la vreo 10-15 minute după ei.
Intraseră în apă sub cascadă, neoprenați și cu căști de protecție, au făcut poze cu toții, care în grup, care separați, apoi s-au cărat. A fost tare de tot că la un moment dat erau în apă și ei, neoprenații, și noi, în costume de baie sumare, în aceeași apă.

După ce s-au bălăcit ai noștri cât au vrut - se pare că acum era mai puțin adânc decât ultima dată când au fost, și în plus cineva scosese scara care îți permitea să urci mai sus, la următorul „lighean” - cică era trei la număr, puteai urca de jos în sus până la ultimul, doar că... acum nu se mai putea.

Am pornit înapoi spre locul de campare, și spre mulțumirea noastră norii care la vremea scăldatului acoperiseră cerul au început să se mai rărească și să lase libere petice de cer. Am apucat să pozez câțiva versanți cu soare.

Pe potecă am început să adunăm lemne pentru foc, căci copăcei rupți, căzuți erau gârlă. Și am găsit și un mic ajutor colorat pe o piatră.

Cerul avea niște culori fantastice, cu petice gri, albe, albastre, era o nebunie,

Neoprenații plecaseră de unde îți lăsaseră duba, dar cred că își stabiliseră o tabără - sau poate nici măcar nu erau ei, ci alții - undeva sus pe deal, noi nu îi vedeam, dar se auzeau, mai ales seara când au încins o chiolhan cu cântece de munte.
Noi am fost mult mai liniștiți și pașnici, nici măcar n-am cântat. Dar am stat până târziu la foc la taclale, căci era ultima seară de campare în natură, a doua zi ne întorceam la București.