O alergare de dimineață pornită mai poticnit. Dimineață când am deschis ochii nu eram prea cu chef de alergat. Seara mă culcasem devreme, ca să dorm mult și să mă trezesc fresh, ca să încerc o alergare dis de dimineață, pe la un 8 așa, dar câinele vecinilor de deasupra a avut alte planuri și a făcut scandal o oră sau două, cine să mai știe, suficient cât să n-apuc să adorm când ziceam io. După aia am dormit prost, m-am trezit de n ori, în orice caz dimineața aveam orice numai chef nu. Dar odată trezită mi-a venit și cheful. Am zis ok, atunci încerc după cafeaua de dimineață. Asta mi-a ieșit.
Era înnorat, părea că stă să plouă, era răcoare și bătea un pic vântul. Ei, fie ce-o fi, dacă o porni vreo ploaie mă ascund io undeva mi-am zis. Și mai aveam și foița de vânt care ține la o ploaie ușoară.
Am pornit mai hâr-mâr, dar m-am rodat pe parcurs. Odată ajunsă în parc m-am bucurat tare că am făcut totuși efortul ăsta: aproape nimeni, lacul clipocind liniștit, sălciile își fluturau pletele verzi peste aleea din jurul lacului, mult, foarte mult verde liniștitor, era superb. Cu mici întreruperi, doar eu și parcul. Mai alergau câțiva oameni, unii mai obosiți, alții mai vioi, fiecare după cum era acum, la ieșirea din carantină.
De data asta m-am bucurat din plin de peisaj, de mirosul de umezeală, de verde, de iarbă costiță, de vânt, de nori, de soare, de broscuțele țestoase, de rațele cu boboci, de chirele și pescărușii guralivi. Am făcut vreo două pauze cât să admir peisajul și să îmi trag sufletul. Privind lacul, valurile mi-am amintit că viața e ca apa, te duce ea cum te duce, nu te duci tu unde vrei, tu poți doar să te lași dus mai lin sau mai cu împotrivire, poți înota cu ea sau împotriva ei (dar împotrivă nu poți decât să te chinui singur).
Am dat de mai multe ori de dude căzute pe jos și mi s-a făcut poftă, mai ales că mi-era și cam foame. Dar duzii erau prea înalți și n-aveam cum să ajung. Of! Dar stai! Hahaha, mi-am amintit de locul ăla de la ecluză unde e raiul dudelor, acolo am șanse să găsesc ceva la îndemână, era și pe traseul de alergare. Da, era raiul dudelor. Am prins niște duzi albi și am ciugulit la greu, deja le vânam pe alea super coapte, care se ascundeau cel mai bine și aveau prostul obicei să cadă fix înainte să le culegi. Dar mi-am făcut plinul. Am trecut apoi la un dud negru, dar aici nu ajungeam prea bine, avea dude mai acrișoare, iar alea coapte îmi făceau în ciudă și-mi cădeau în cap sau pe tricou, rareori prindeam una super coaptă s-o și mănânc. Ei bine, lasă, nu-i bai. Mi-am continuat alergarea și surpriză! Chiar înainte să ies de pe insula trandafirilor am dat de niște duzi mici, ornamentali, coafați cât să crească ca salcia, cu dude negre. Nu aveau foarte multe coapte complet, dar erau la îndemână, așa că am mai băgat și aici o porție - la urma urmei, ăsta a fost micul meu dejun, cât să mai am un pic de energie până acasă.
Era înnorat, părea că stă să plouă, era răcoare și bătea un pic vântul. Ei, fie ce-o fi, dacă o porni vreo ploaie mă ascund io undeva mi-am zis. Și mai aveam și foița de vânt care ține la o ploaie ușoară.
Am pornit mai hâr-mâr, dar m-am rodat pe parcurs. Odată ajunsă în parc m-am bucurat tare că am făcut totuși efortul ăsta: aproape nimeni, lacul clipocind liniștit, sălciile își fluturau pletele verzi peste aleea din jurul lacului, mult, foarte mult verde liniștitor, era superb. Cu mici întreruperi, doar eu și parcul. Mai alergau câțiva oameni, unii mai obosiți, alții mai vioi, fiecare după cum era acum, la ieșirea din carantină.
De data asta m-am bucurat din plin de peisaj, de mirosul de umezeală, de verde, de iarbă costiță, de vânt, de nori, de soare, de broscuțele țestoase, de rațele cu boboci, de chirele și pescărușii guralivi. Am făcut vreo două pauze cât să admir peisajul și să îmi trag sufletul. Privind lacul, valurile mi-am amintit că viața e ca apa, te duce ea cum te duce, nu te duci tu unde vrei, tu poți doar să te lași dus mai lin sau mai cu împotrivire, poți înota cu ea sau împotriva ei (dar împotrivă nu poți decât să te chinui singur).
Am dat de mai multe ori de dude căzute pe jos și mi s-a făcut poftă, mai ales că mi-era și cam foame. Dar duzii erau prea înalți și n-aveam cum să ajung. Of! Dar stai! Hahaha, mi-am amintit de locul ăla de la ecluză unde e raiul dudelor, acolo am șanse să găsesc ceva la îndemână, era și pe traseul de alergare. Da, era raiul dudelor. Am prins niște duzi albi și am ciugulit la greu, deja le vânam pe alea super coapte, care se ascundeau cel mai bine și aveau prostul obicei să cadă fix înainte să le culegi. Dar mi-am făcut plinul. Am trecut apoi la un dud negru, dar aici nu ajungeam prea bine, avea dude mai acrișoare, iar alea coapte îmi făceau în ciudă și-mi cădeau în cap sau pe tricou, rareori prindeam una super coaptă s-o și mănânc. Ei bine, lasă, nu-i bai. Mi-am continuat alergarea și surpriză! Chiar înainte să ies de pe insula trandafirilor am dat de niște duzi mici, ornamentali, coafați cât să crească ca salcia, cu dude negre. Nu aveau foarte multe coapte complet, dar erau la îndemână, așa că am mai băgat și aici o porție - la urma urmei, ăsta a fost micul meu dejun, cât să mai am un pic de energie până acasă.
Comentarii