Nimeni nu ne învață să ne înțelegem pe noi înșine, să avem răbdare cu noi, să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne acceptăm așa cum suntem, să ne iubim. Da bizar, atât de bizar sună că ne gândim la prostii când zicem să ne iubim pe noi înșine. Nu, nu în sensul ăla. Ci în sensul ăla clasic și pe care mai toată lumea l-a simțit vreodată în viață. Să te iubești pe tine cam tot așa că atunci când iubești pe altcineva.
Ciudat? Dar de ce, de fapt? Când iubești pe cineva (aici fac o diferență între a iubi și a fi îndrăgostit, e chestia aia care rămâne - dacă rămâne - după ce a trecut flama). De ce să nu te iubești? Pentru că de fapt tot ce ai trăit și ce ai învățat te-a obișnuit să te compari mereu cu altcineva, cu altceva, să fii în competiție, ca să fii "mai" nuștiucum, mai "cu moț", mai "vedetă" într-un fel sau altul, deci să nu fii mulțumit cu ce ești sau cine ești. Pentru că de fapt habar nu avem cine suntem - că nu stăm să ne gândim, să ne analizăm, să ne dăm seama mereu ce simțim de fapt, dacă ce facem e în conflict cu ce simțim sau dimpotrivă...
Și așa ajungem să-i iubim pe alții dar să nu ne iubim pe noi. Și vrem ca celălalt să compenseze neiubirea noastră de sine, să ne iubească ca să simțim și noi că existăm, că merităm... Trăim prin alții, depindem de ei, și dacă cumva nu ni se răspunde cum vrem suntem răniți, simțim că nu merităm, că nu suntem nimic, devenim triști sau furioși.
Și când te gândești că de fapt asta se întâmplă doar pentru că nu știm cine suntem, nu ne cunoaștem, nu înțelegem ce simțim și de ce, nu ne iubim pe noi înșine... Și alergăm după o fantasmă, după acel ceva sau cineva care să ne iubească atât de mult încât să simțim că merităm. Încât să simțim că trăim. Timp în care dăm skip clipei de acum pentru un moment viitor mai bun, sau pentru amintiri înfrumusețat. Și nu trăim prezentul, singura realitate efectivă, singura în care chiar putem face ceva, în care putem trăi. Mereu un mâine, un weekendul viitor, vacanța viitoare, restul clipelor așteptăm să treacă mai repede ca să ajungem la cel weekend, vacanță sau mai știu eu ce. Cu toate că toate clipele și zilele alea skip-uite sunt grosul vieții tale. Era un film cam prost care era tradus Zapând prin viață, dar care a speculat ideea asta. Chestia e că așa pierzi 90% din viață. Adică aproape toată, nu? De bunăvoie.
Ciudat? Dar de ce, de fapt? Când iubești pe cineva (aici fac o diferență între a iubi și a fi îndrăgostit, e chestia aia care rămâne - dacă rămâne - după ce a trecut flama). De ce să nu te iubești? Pentru că de fapt tot ce ai trăit și ce ai învățat te-a obișnuit să te compari mereu cu altcineva, cu altceva, să fii în competiție, ca să fii "mai" nuștiucum, mai "cu moț", mai "vedetă" într-un fel sau altul, deci să nu fii mulțumit cu ce ești sau cine ești. Pentru că de fapt habar nu avem cine suntem - că nu stăm să ne gândim, să ne analizăm, să ne dăm seama mereu ce simțim de fapt, dacă ce facem e în conflict cu ce simțim sau dimpotrivă...
Și așa ajungem să-i iubim pe alții dar să nu ne iubim pe noi. Și vrem ca celălalt să compenseze neiubirea noastră de sine, să ne iubească ca să simțim și noi că existăm, că merităm... Trăim prin alții, depindem de ei, și dacă cumva nu ni se răspunde cum vrem suntem răniți, simțim că nu merităm, că nu suntem nimic, devenim triști sau furioși.
Și când te gândești că de fapt asta se întâmplă doar pentru că nu știm cine suntem, nu ne cunoaștem, nu înțelegem ce simțim și de ce, nu ne iubim pe noi înșine... Și alergăm după o fantasmă, după acel ceva sau cineva care să ne iubească atât de mult încât să simțim că merităm. Încât să simțim că trăim. Timp în care dăm skip clipei de acum pentru un moment viitor mai bun, sau pentru amintiri înfrumusețat. Și nu trăim prezentul, singura realitate efectivă, singura în care chiar putem face ceva, în care putem trăi. Mereu un mâine, un weekendul viitor, vacanța viitoare, restul clipelor așteptăm să treacă mai repede ca să ajungem la cel weekend, vacanță sau mai știu eu ce. Cu toate că toate clipele și zilele alea skip-uite sunt grosul vieții tale. Era un film cam prost care era tradus Zapând prin viață, dar care a speculat ideea asta. Chestia e că așa pierzi 90% din viață. Adică aproape toată, nu? De bunăvoie.
Comentarii