Cugetări de izolare 9

Da' de ce izolare, madam, că acum suntem la starea de alertă, no more carantină, ce-ai?! O fi, dar la mine tot aia e. Cum nu mă simțeam la pușcărie nici atunci, nu mă simt nici acum. Doar că nu trebuie să umblu cu declarația după mine, în rest fac tot ce făceam și înainte. Da, e drept, au deschis parcurile și am tras duminică o alergare de juma' de Herăstrău în drumul spre farmacia Tei. Acolo da, diferență - lume în parc exact la înainte să auzim de Covid. Alergători, bicicliști, familii cu copii, găști, fel de fel. Nenea care cântă în weekenduri pe insula trandafirilor era la post și cânta de mama focului. S-a săturat lumea de stat în casă - e drept, cei care oricum nu mureau de frica virusului.

Dar inițial ziceam să îmi continui depănatul gândurilor începute în episodul 8. Să reluăm...

Fiecare avem viața noastră, să-i zicem povestea noastră. În fiecare clipă, povestea personală se întretaie cu mii de alte povești, cu a celor dragi, cu a partenerului, cu ale colegilor, amicilor, dușmanilor, țării, lumii, cu ficțiunile filmelor, cărților, cântecelor, viselor etc etc. Inclusiv ce fruzărim pe Facebook, YouTube, whatsapp etc sunt povești ale altora. Și, avizi, citim, sorbim, ne hrănim, trăim poveștile altora. Doar că... în timpul ăsta uităm complet povestea noastră proprie, o ignorăm, că nu e așa interesantă. Și n-o trăim. Trăim orice altceva, doar povestea noastră nu. Doar 80-90% clipe ignorate - acele 80-90% clipe din propria noastră viață pe care refuzăm să le trăim, în așteptarea altora, a altor chestii „mai”.

Lăsând dracului poveștile pe care alegem singuri să ni le băgăm în față prin social media mai sunt oricum poveștile mediatice, poveștile apropoaților etc, poveștile personajelor din filme, ale colegilor etc.

Mi-am dat seama că, atunci când „te fură” o altă poveste decât a ta pur și simplu uiți de tine și de povestea ta - un semn clar este că, dacă te întrerupe careva în timp ce tu ești în altă poveste, te enervează, că te întrerupe, că îți strică concentrarea sau ce mama naibii zici că făceai acolo. Dar, dacă te gândești după aia, te întrebi dar de ce m-am enervat? că nu era așa important. De fapt ce făceam? Cu ce mă ajuta acel ceva de fapt? Și eu, cel puțin, de câte ori m-am prins asupra faptului, nu pot spune că făceam ceva important pentru mine sau povestea mea, nu, eram cu gândul asupra a altceva, o chestie exterioară, o poveste conexă, aparent importantă, dar de o importanță relativă, de fapt, dar flituiam pe cineva care de fapt n-avea nicio vină și nu merita asta.

Mai e un semnal că ești în afara poveștii tale atunci când faci chestii la modul automat și dai fail pentru că n-ai gândit un pic, ai mers pe un șablon și atât.

Și încă un semn că ai fost plecat cu sorcova în alte povești e când, dacă încerci să îți dai seama ce ai făcut între ora x și y, la ce te-ai gândit, ce te-a preocupat și habar nu ai. Ai dat scroll pe facebook, te-ai uitat la nuștiuce pe nuștiuunde, dar „unde” erai de fapt, nu știi. Semn că ai dat skip unor clipe, minute, ore... din viața ta. Pe care nu le-ai trăit. Ai viețuit, doar, fără să simți că le trăiești.


Invers, semn că ești în povestea ta, că ești pe felie, conștient de tine, e când brusc simți parcă mai intens. Parcă și vezi mai clar. Culorile sunt mai vii, totul e parcă mai reliefat, mai clar. Îți dai seama că simți chestii. Vezi un lucru și te uimește un pic nu știi exact ce, parcă abia atunci îl vezi prima dată. Atunci chiar ești în pielea ta și trăiești acea clipă/acele clipe. De obicei e o perioadă destul de scurtă, până „te fură” iar vreo poveste, vreun gând care nu-i legat de realitate, ci de lumea asta largă a poveștilor... E cumva ca și când brusc îți cade de pe ochi un filtru care îți opacizează percepția și o face ternă.
Viața trăită e viața fără lentile distorsionante.