cugetări de izolare 8

Azi am avut la pastel o sesiune de gestionare a stresului generat de izolare și munca la distanță. A fost interesant, mai agreabil decât credeam. Interesante reacțiile și acțiunile/interacțiunile oamenilor (inclusiv ale terapeutei). S-au spus multe chestii interesante, s-a dat și gol, s-a șutat și pe lângă - oameni suntem, supuși greșelii... fiecare a primit sau a respins ce a vrut și a putut. Am văzut cum uneori câte cineva nu era de acord (sau ar fi avut ceva de comentat dar n-a făcut-o), nu vorbim de cei care au stat cu camera oprită, acolo aia e. Mi-a plăcut în mare sesiunea, dar clar nu s-au spus toate alea pe care le aveau oamenii pe suflet. Dar cu adevărat interesant e ce și cât s-a lipit de fiecare, ce și cât a fost dispus fiecare să înțeleagă.

Ce ne mai place să judecăm! Să ne comparăm cu alții și să ne simțim mai valoroși. Comparația cu coafeza care câștigă pe oră mai mult ca psihologul nu folosește nimănui. Chestia asta, că unii fac chestii mai importante, mai valoroase decât alții, că sunt mai grozavi decât alții a atât de înrădăcinată în noi încât a devenit un adevăr unanim acceptat, deși e greșit, fiecare muncă este importantă, atâta vreme cât folosește altora și tu nu poți, nu vrei sau nu ești dispus să o faci tu. Valoarea (atât monetară cât și de self esteem) e dată doar de percepția noastră comună și moștenită. Deci nu e reală decât în mintea noastră. 

Singura realitate este existența. Existăm și suntem toți oameni. Asemănători, diferiți, oameni. Valoarea adevărată cred că e capacitatea de a coopera armonios, toți. Fiecare cu treaba lui, cu meseria lui, cu vocația lui, muncind cu toții pentru că tuturor să ne fie bine. O utopie, atâta vreme cât fiecare e pentru el, pentru interesul lui și al alor săi. Câtă vreme gândim atât de mărunt, atât reușim. Să ne întrecem, să acumulăm chestii de care nu avem nevoie, să ne zbatem pentru atenție, faimă, bani, fericiri scurte și relative, adică tot felul de chestii exterioare nouă. Totul pentru a umple și a masca golul din interior. Acel gol pe care ni-l creăm singuri, uitând de noi înșine și de ce e cu adevărat important pentru sufletul nostru.

Well, și după ce am gândit și scris asta ieri, azi eram cumva haosată, multe gânduri, mintea huruia, și mi-am dat seama că rumegând la ce au zis sau făcut alții am uitat de mine și am început să trăiesc povestea lor, nu a mea. Da, asta înseamnă ce zicea gagică când zicea cu limitarea empatiei (deși ea o zicea în alt sens, eu o traduc pe limba mea) - să înțelegi, să simți ce trăiesc ceilalți, dar să nu ajungi să le trăiești viața lor, uitând de a ta. Asta cu povestea ta și povestea altora e împrumutată din spusele unui nene mișto, biolog specializat în epigenetică, Bruce Lipton pe nume (mulțumesc, Irina). Zice omul niște chestii foarte tari, chiar dacă unele chestii și concluzii sunt discutabile, multe sunt chiar de luat în considerare la modul foarte serios.