O chestie de care vorbește toată lumea, toți visează la ea daaar... Monologul puiului de vulpe de Evtușenko (apariție surprinzătoare în revista internă) mi-a readus în minte această temă.
Nu mai citisem poezia asta. Am citit-o și m-am întristat E desigur o parabolă - că niciun pui de vulpe argintie n-a povestit vreodată ce-a trăit, sau nu unui om. Da, tristețea vine din faptul că mulți oameni sunt în situația puiului de vulpe. Vor libertate, știu că e rău ce trăiesc, dar după ce încearcă o evadare, dau de greu, libertatea nu e o chestie paradisiacă, din contră, ai parte doar de greutăți și obstacole și trebuie să lupți pentru fiecare clipă trăită cu adevărat în libertate. Și renunță. Și se întorc la răul cunoscut, dar care le oferă confort, condiții, lipsă de bătaie de cap, hrană... abandonând viața adevărată. Parabola puiului de vulpe e dusă la extrem, puiul se întoarce la adăpost, deși știe că va fi ucis. Cumva, să renunți la libertate (adică la viață) e un fel de sinucidere. De fapt nu un fel. Și oare câți dintre noi nu ne dăm seama cumva, la un moment dat, că nu trăim chiar cu adevărat, că preferăm cușcă comodității și a obișnuinței nesiguranței și riscurilor vieții!? De obicei ne trezește ceva ce se întâmplă, ceva neprevăzut, atunci e momentul când vezi cușcă și ce e afară. Depinde ce face fiecare atunci. Cumva unii acceptă soarta puiului de vulpe, alții nici măcar nu încearcă o evadare și uită, alții se trezesc și ies din cușcă înainte de a fi prea târziu, cu orice risc, și nu se întorc orice ar fi.
Interesant e că, în funcție de ce suntem dispuși să acceptăm sau nu, parabola puiului de vulpe poate fi interpretată diferit: ori că nu există nicio speranță, nicio ieșire, suntem condamnați - puiul născut captiv nu știe să supraviețuiască în sălbăticie -, ori că dacă accepți destinul puiului de vulpe, vei păți ca el, deci e musai să nu accepți asta orice ar fi, oricât de slabe șanse de mai bine ar fi.
----
Aici vin cu o paranteză. Acum vreo săptămână vorbeam cu fetele de la master, era vorba de alegeri, de implicare, de faptul că noi ca popor suntem complici cu răufăcător în speranța că poate ne iese ceva din asta. Și am gândit și zis că am avea o șansă de ieșire din căcat dacă în primul rând nu am mai accepta su nicio formă și în nicio împrejurare ceva ce nu e bine: o șpagă, un șef tiranic, un funcționar imbecil, niște reguli nedrepte, legi nedrepte, oameni nedrepți sau răi, conducători corupți, idioți și hoți... Apoi, pasul doi... Să nu mai acceptăm fără să reacționăm nicio nedreptate, umilință, răutate făcută altuia... Gata paranteza.
----
Eu una mi-am dat seama abia relativ de curând de cuștile în care trăim. Surprinzător, dar sunt cuști în cuști în cuști. Prima cușcă e simplu de văzut, e o situație concretă, ceva ce te limitează drastic, simți și te deranjează, cu ceva curaj poți ieși din ea. Și cică ești liber. Dar... Dacă privești mai atent, ești într-o cușcă mai mare. Nu te mai jenează atât de acut ceva, dar ai după un timp sentimentul că deși ești aparent liber, ceva te frânează, nu poți face ce vrei, trebuie să faci "ce trebuie" să muncești, să tragi tare pentru cei dragi, să faci datorii, amănunte d-asta. Ceva te apasă, simți că nu prea ești viu, ești cam pe pilot automat, zilele sunt aproape identice și ca să te simți viu ai nevoie de fel de fel de senzații, distracții, activități ca să te minți că ești bine. Aici de cele mai multe ori ți se cam înfundă, că uneori nici nu îți dai seama ce te chinuie. Dacă ai ajuns să îți dai seama, îți vine să te dai cu capul de toți pereții și să îți iei câmpii, să fugi dracului. Doar că... din cușcă asta nu prea poți fugi... poți schimba decorul, condițiile, peisajul și oamenii dar... ieși dintr-o cușcă și o schimbi cu alta. Pentru că ești în propria cușcă, cușcă minții tale. Cea care îți impune limite, acceptă de-a gata concluzii unanim acceptate de umanitate de generații întregi - dacă toți cred/zic/fac asta de când e lumea n-are rost să mă întreb "de ce" - și te păcălește să crezi ceea ce îți dorești să crezi. E greu al naibii să dărâmi pereții cuștii construiți de generații și de întreaga societate. Să știi că nu te poți baza pe nimic, că totul e așa cum e și poate să nu aibă niciun sens. Să îți dai seama că toate credințele, obiceiurile, conformismele, gândurile, orgoliile, fricile te întemnițează și te condamnă la chinuri veșnice, intermitente dar mereu prezente.
Și totuși, există scăpare? Sper că, odată văzută cușcă și ce-o alcătuiește... să devină vizibilă și modalitatea de scăpare. Doar să vrei cu adevărat să scapi, știind că, dacă reușești, vei fi singur împotriva tuturor, o ciudățenie, pentru că nu vei mai putea accepta ceea ce te ține prizonier, toate acele lucruri și fapte unanim acceptate de cei rămași în cușcă...
Nu mai citisem poezia asta. Am citit-o și m-am întristat E desigur o parabolă - că niciun pui de vulpe argintie n-a povestit vreodată ce-a trăit, sau nu unui om. Da, tristețea vine din faptul că mulți oameni sunt în situația puiului de vulpe. Vor libertate, știu că e rău ce trăiesc, dar după ce încearcă o evadare, dau de greu, libertatea nu e o chestie paradisiacă, din contră, ai parte doar de greutăți și obstacole și trebuie să lupți pentru fiecare clipă trăită cu adevărat în libertate. Și renunță. Și se întorc la răul cunoscut, dar care le oferă confort, condiții, lipsă de bătaie de cap, hrană... abandonând viața adevărată. Parabola puiului de vulpe e dusă la extrem, puiul se întoarce la adăpost, deși știe că va fi ucis. Cumva, să renunți la libertate (adică la viață) e un fel de sinucidere. De fapt nu un fel. Și oare câți dintre noi nu ne dăm seama cumva, la un moment dat, că nu trăim chiar cu adevărat, că preferăm cușcă comodității și a obișnuinței nesiguranței și riscurilor vieții!? De obicei ne trezește ceva ce se întâmplă, ceva neprevăzut, atunci e momentul când vezi cușcă și ce e afară. Depinde ce face fiecare atunci. Cumva unii acceptă soarta puiului de vulpe, alții nici măcar nu încearcă o evadare și uită, alții se trezesc și ies din cușcă înainte de a fi prea târziu, cu orice risc, și nu se întorc orice ar fi.
Interesant e că, în funcție de ce suntem dispuși să acceptăm sau nu, parabola puiului de vulpe poate fi interpretată diferit: ori că nu există nicio speranță, nicio ieșire, suntem condamnați - puiul născut captiv nu știe să supraviețuiască în sălbăticie -, ori că dacă accepți destinul puiului de vulpe, vei păți ca el, deci e musai să nu accepți asta orice ar fi, oricât de slabe șanse de mai bine ar fi.
----
Aici vin cu o paranteză. Acum vreo săptămână vorbeam cu fetele de la master, era vorba de alegeri, de implicare, de faptul că noi ca popor suntem complici cu răufăcător în speranța că poate ne iese ceva din asta. Și am gândit și zis că am avea o șansă de ieșire din căcat dacă în primul rând nu am mai accepta su nicio formă și în nicio împrejurare ceva ce nu e bine: o șpagă, un șef tiranic, un funcționar imbecil, niște reguli nedrepte, legi nedrepte, oameni nedrepți sau răi, conducători corupți, idioți și hoți... Apoi, pasul doi... Să nu mai acceptăm fără să reacționăm nicio nedreptate, umilință, răutate făcută altuia... Gata paranteza.
----
Eu una mi-am dat seama abia relativ de curând de cuștile în care trăim. Surprinzător, dar sunt cuști în cuști în cuști. Prima cușcă e simplu de văzut, e o situație concretă, ceva ce te limitează drastic, simți și te deranjează, cu ceva curaj poți ieși din ea. Și cică ești liber. Dar... Dacă privești mai atent, ești într-o cușcă mai mare. Nu te mai jenează atât de acut ceva, dar ai după un timp sentimentul că deși ești aparent liber, ceva te frânează, nu poți face ce vrei, trebuie să faci "ce trebuie" să muncești, să tragi tare pentru cei dragi, să faci datorii, amănunte d-asta. Ceva te apasă, simți că nu prea ești viu, ești cam pe pilot automat, zilele sunt aproape identice și ca să te simți viu ai nevoie de fel de fel de senzații, distracții, activități ca să te minți că ești bine. Aici de cele mai multe ori ți se cam înfundă, că uneori nici nu îți dai seama ce te chinuie. Dacă ai ajuns să îți dai seama, îți vine să te dai cu capul de toți pereții și să îți iei câmpii, să fugi dracului. Doar că... din cușcă asta nu prea poți fugi... poți schimba decorul, condițiile, peisajul și oamenii dar... ieși dintr-o cușcă și o schimbi cu alta. Pentru că ești în propria cușcă, cușcă minții tale. Cea care îți impune limite, acceptă de-a gata concluzii unanim acceptate de umanitate de generații întregi - dacă toți cred/zic/fac asta de când e lumea n-are rost să mă întreb "de ce" - și te păcălește să crezi ceea ce îți dorești să crezi. E greu al naibii să dărâmi pereții cuștii construiți de generații și de întreaga societate. Să știi că nu te poți baza pe nimic, că totul e așa cum e și poate să nu aibă niciun sens. Să îți dai seama că toate credințele, obiceiurile, conformismele, gândurile, orgoliile, fricile te întemnițează și te condamnă la chinuri veșnice, intermitente dar mereu prezente.
Și totuși, există scăpare? Sper că, odată văzută cușcă și ce-o alcătuiește... să devină vizibilă și modalitatea de scăpare. Doar să vrei cu adevărat să scapi, știind că, dacă reușești, vei fi singur împotriva tuturor, o ciudățenie, pentru că nu vei mai putea accepta ceea ce te ține prizonier, toate acele lucruri și fapte unanim acceptate de cei rămași în cușcă...
Comentarii