Mai ziceam cred și mai demult ceva despre lumea imaginilor. Sau poate doar mă gândeam... De la niște vorbe de ieri mi s-a reactivat gândul la această lume de imagini care se substituie realității. Era vorba despre o persoană care crede cu prea multă tărie în imaginea pe care și-a construit-o despre sine. Și din cauza asta poate părea snoabă.
Imaginea mea despre mine, imaginea ta despre mine, imaginea a x oameni sau z publicuri despre mine - asta ar fi ce încearcă majoritatea oamenilor să armonizeze. Să își creeze o imagine coerentă.
Ca să pară că treaba e solidă, coerentă. Și se străduiesc atât de mult să construiască această imagine, sau ansamblu de imagini încât se îndrăgostesc de ele. Cred cu tărie că asta e, așa sunt eu, așa trebuie să fiu, trebuie ca tot ce gândesc, zic sau fac să meargă în aceeași direcție, să aibă sens, să fie coerent. Pare logic? Pare, desigur.
Ei, de relativ curând m-am apucat să sparg, să fac zob una câte una imaginile astea despre ce cred eu că sunt, că trebuie să fiu, că trebuie să gândesc sau să îmi placă, am rupt cu obișnuința, cu micile tabieturi (nu de tot dar aproape de tot), cu credințele, cu concepțiile și cu ideile și tradițiile preluate pe negândite de la toată lumea, am deconstruit aproape tot - și încă mai deconstruiesc, praf fac totul, la naiba cu imaginile - o, ce blasfemie! cum o să mai știi cine ești? - și văd ce rezultă.
Deocamdată constat mult mai puțin stres. Nu contează dacă sunt coerentă au ba, ce părere au unii sau alții, cine ce face, de ce zice x nuștiuce... și asta e surprinzător. Toată viața mă raportam, conștient sau nu, la părerea mea, a mamei, a rudelor, a prietenilor, a colegilor, a opiniei publice, făceam lucrurile pentru că așa se face... ca toată lumea. Acum pur și simplu simt că nu e nevoie. Deloc.
Hm, sună arogant parcă. O fi?
Imaginea mea despre mine, imaginea ta despre mine, imaginea a x oameni sau z publicuri despre mine - asta ar fi ce încearcă majoritatea oamenilor să armonizeze. Să își creeze o imagine coerentă.
Ca să pară că treaba e solidă, coerentă. Și se străduiesc atât de mult să construiască această imagine, sau ansamblu de imagini încât se îndrăgostesc de ele. Cred cu tărie că asta e, așa sunt eu, așa trebuie să fiu, trebuie ca tot ce gândesc, zic sau fac să meargă în aceeași direcție, să aibă sens, să fie coerent. Pare logic? Pare, desigur.
Ei, de relativ curând m-am apucat să sparg, să fac zob una câte una imaginile astea despre ce cred eu că sunt, că trebuie să fiu, că trebuie să gândesc sau să îmi placă, am rupt cu obișnuința, cu micile tabieturi (nu de tot dar aproape de tot), cu credințele, cu concepțiile și cu ideile și tradițiile preluate pe negândite de la toată lumea, am deconstruit aproape tot - și încă mai deconstruiesc, praf fac totul, la naiba cu imaginile - o, ce blasfemie! cum o să mai știi cine ești? - și văd ce rezultă.
Deocamdată constat mult mai puțin stres. Nu contează dacă sunt coerentă au ba, ce părere au unii sau alții, cine ce face, de ce zice x nuștiuce... și asta e surprinzător. Toată viața mă raportam, conștient sau nu, la părerea mea, a mamei, a rudelor, a prietenilor, a colegilor, a opiniei publice, făceam lucrurile pentru că așa se face... ca toată lumea. Acum pur și simplu simt că nu e nevoie. Deloc.
Hm, sună arogant parcă. O fi?
Comentarii