Weekendul ăsta a fost pus la cale cumva la întâmplare și din nimereală, pur și simplu s-au întrunit condițiile și o idee spusă la un moment dat a prins contur și s-a dezvoltat rapid și frumos.
Luni m-a sunat Flori că ce mai fac, pe unde am mai fost, și din vorbă în vorbă am ajuns să vorbim de Ciucaș, că ar vrea să meargă cu unii dar nu e sigură, mi-a zis ce traseu ar avea și i-am zis că pare cam greu, după care zic într-o doară că e mult mai simplu pe Valea Berii, apare ideea că am putea să mergem pe cont propriu - ea deja vorbise cu încă o prietenă de-a ei de la ski să mearcă cu acei ceilalți și rămâne că mai vorbim dacă ne grupăm și mergem cu ăia sau ne grupăm și mergem noi trei sau să mai căutăm o a patra persoană. Rămâne că vorbim mai pe seară, ne întâlnim în centrul vechi și hop-țop, totul s-a lămurit. Prienena ei, Costina căutase și în cele din urmă găsise cazare într-o cameră triplă în Cheia. Vorbim că facem traseul până la cabana ciucaș, acolo mâncăm ceva apoi pornim și facem și vârful Ciucaș, apoi retur. Și ajungem seara la cazare, iar duminică mai găsim ceva de făcut prin zonă și cam asta ar fi.
Și fără alte suceli sau schimbări, gata, sâmbătă la ora stabilită am pornit spre Cheia. Am ajuns la intrarea în traseu, am lăsat mașina la fabrica Keia și pe la 10 am pornit. Am avut parte de o simfonie de culori de toamnă, frunzele tremurau colorate în tot pantonarul toamnei, era incredibil de frumos, cerul era de un albastru intens, soarele strălucea cu putere și dădea o căldură văratică. Pe vale, la plecare, era brumă, dar până sus am ajuns pe plin soare și regretam amarnic că nu pusesem pe mine și un tricou cu mânecă scurtă, sau măcar niște pantaloni care să se scurteze...
A fost distractiv că la urcare m-am întâlnit cu Miha și soțul ei, care coborau puțin să se întâlnească cu niște prieteni de-ai lor. Ne-am mai intersectat și mai târziu, spre vârf.
Ne opream din zece în zece pași să facem poze, că n-aveai cum, totul era mult prea frumos. Doar pe bucata de după izvorul prof. Ion Bogdan până spre vârf, cea abruptă și pavată cu lespezi și grohotiș n-am stat la poze, că eram topite de soare. Aici am prins din urmă un grup masiv și i-am și depășit.
Am ajuns la cabană și, cu maximă satisfacție am băut pe din trei două Ciucaș plus câte un ceai și am halit din provizii - masa serioasă ne-am gândit să fie la întoarcere, după ce facem vârful. Am savurat pe îndelete ceaiurile și berea, am făcut alte poze, am postat poze, eu m-am lungit și nițel la soare să mă bucur din plin de vremea superbă.
Grupul mare - cei de la Hai să socializăm - plecaseră de ceva vreme, am socotit noi că e numai bine cât să nu prindem puhoi de lume pe vârf. Fetele mai vorbiseră și cu grupul cu care era cât pe ce să mergem și noi și care veneau de pe cealaltă parte a muntelui, dinspre vama Buzăului și cică urmau să ajungă pe la 3 pe vârf.
Noi am pornit vioi, iar pe zona hornului ne-am intersectat cu omuleții veniți cu Hai să socializăm, inclusiv am recunoscut pe unul dintre colegii de la curs, care era ghid cu grupul ăsta, ne-am salutat și ne-am văzut de-ale noastre. Și Flori s-a intersectat cu un amic de călătorii de-ale ei.
Am ajuns pe vârf și am dat de grupul celălalt, cei cu care vorbiseră fetele, De treabă, simpatici, și în grupul ăla știam o tipă, pe ceilalți nu. Am stat la soare, am halit un măr, ne-am fotografiat cu vârful, am făcut și o poză cu ceilalți apoi ei au pornit să coboare pe unde-au venit iar noi am pornit coborârea prin Tigăile Ciucaşului, ca să variem traseul - mai ales că era mai frumos, din câte îmi aminteam.
Aici ne-am intersectat iar cu Miha, care mai avea câțiva paşi până pe vârf, ne-am făcut cu mâna şi ne-am amuzat.
Coborârea a fost pe versantul luminat de soarele de apus, deci am avut lumină aurie şi umbre gigantice. Tigăile erau la fel de frumoase şi spectaculoase şi fără zăpezi, a fost o plăcere să mergem pe partea lor.
Legat de denumirea asta, poate fac eu o mare varză, dar țin minte că aveam în copilărie o carte cu legende despre munți, şi parcă acolo denumirea era Țigăile Ciucaşului, de la o rasă de oi, şi legenda era că un cioban cu turma lui au fost prinşi de viscol sau furtună pe vârf, s-au adunat grămadă şi au rămas aşa, împietriți pe vecie în vârful muntelui...
Am ajuns iar la Cabana Ciucaş, unde am ras o ciorbă de burtă şi o Silva neagră poştită (era momentul în care frigiderul cu beri era 95% gol).
Am pornit coborârea pe forestier. De astă dată eram singurele, mai coborau doar maşini de teren şi jeep-urile-taxi ale cabanei, care făceau neobosite curse de sus în jos şi invers.
Ne-a prins înserarea pe ultima porțiune, iar luna ne-a făcut cu ochiul, complice - bravo, fetelor, v-ați descurcat bine.
Am ajuns pe beznă la pensiunea Mara - o pensiune caldă şi plină de detalii simpatice. Fusese o mică încurcătură cu camera, dar s-a rezolvat şi am primit o cameră triplă în casa veche, cu structura de lemn. Rustic dar frumos. Am lăsat bagajele şi am fugit în sala de mese de deasupra recepției şi barului să mai prindem ceva de mâncare. Am apreciat la superlativ afinata, apoi mâncarea şi în final vinul alb fiert cu felii de măr. Toate astea ne-au tras la lene şi somn.
Dimineața nu ne-am trezit înainte de 8 jumate, apoi ne-am lălăit îndelung până să mergem la micul dejun - care iar a fost bun şi copios. La plecare am dat de doamna Mara, proprietara, cu chef de vorbă, am trăncănit îndelung despre munți, aer curat, apă şi sănătate.
Ne-am aruncat bagajele în maşină şi am pornit spre Muntele Roşu. Am lăsat maşina la intrarea pe drumul de muntele roşu şi am pornit per pedes. Din nou soarele strălucea în frunze, vântul adia pe alocuri şi ne ningea cu frunze. De vis!
Ba mergeam pe asfalt, ba tăiam curbele pe scurtături prin pădure, am variat o gămadă. Iar la final era să şi pierdem nițel drumul, dar ne-am redresat repede. Am ieşit la Muntele Roşu unde era arhiplin de maşini şi lume. Cabana Muntele Roşu e închisă, e în litigiu. Dar lumea venise cu grătare şi toate cele necesare pentru picnic.
Noi am mers mai departe, până la cabana Silva, unde am luat prânzul şi câte-o Zăganu roşie. Ne-am răsfățat.
După asta ne-am dus mai încolo pe pajişte şi ne-am trântit la soare în iarba cosită spornic de cireduța de vaci ce stăpâneau poiana. Cer albastru, soare cald, iarbă uscată, aer curat, copaci arămii, o ciocănitoare prin ei... Momentele alea au fost neprețuite. Aproape că mă simțeam parte din acel petic de pământ cu iarbă. Cât calm, câtă linişte sufletească... Pur şi simplu, totul era bine şi nu putea fi altfel.
Fetele se plictiseră un pic şi s-au apucat să facă figuri de yoga şi să se pozeze. În cele din urmă ne-am decis să pornim spre maşini.
Drumul înapoi a fost mai puțin strălucitor de culori, soarele se dusese după alte culmi şi pădurea era umbrită, totul bătea într-un ruginiu prăfuit, nici pozele nu mai ieşeau spectaculoase. În marea asta ternă am găsit însă o frunzuliță galbenă perfectă pe care am înhățat-o şi am prins-o la cheița de la fermoarul polarului. Toamnă proprie la purtător. Ca să îmi amintesc de momentul de relaxare totală din iarba de pe pajiştea de lângă Silva.
Comentarii