Ziceam în postarea anterioară, despre referendum, ceva despre frica ce naşte monştri în mințile şi inimile oamenilor.
Ca să nu vorbesc doar despre alții, ca şi cum eu aş fi mai presus de asta... m-am disecat la rece (şi la cald) weekendul ăsta, ca să conştientizez şi să scot la lumină frici despre care ştiu că mă blochează din când în când ca pe-un cal împiedicat în lanțuri ca să nu fugă...
Am constatat că am o reală jenă să vorbesc despre mine, mai ales despre două aspecte: despre moartea lui Alex şi tot ce ține de asta şi, corelat cu asta, că de atunci m-am mutat înapoi la mama. Pentru că am auzit de n ori judecăți de tipul: are 40 de ani şi stă cu mă-sa.
De ce căcat mă jenez? De ce mi-ar păsa ce judecă x sau y?
Da, stupid... Şi totuşi sunt suficient de cretină cât să mă comport aberant...
Comentarii