BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

vineri, 8 aprilie 2016

Bătrânețe, haine grele

N-aș putea spune ce-i cu starea asta tuflită ce mă agasează de vreo săptămână. Hmm, mai accentuat, chiar de vinerea trecută parcă. Mă rog, probabil s-a insinuat după duminica aia în care a avut maică-mea starea aia nașpa de nu știam ce să fac și începusem să mă gândesc la toate nenorocirile posibile. Deci grosso modo, două săptămâni cu mici intermitențe. Și din câte m-am prins, și ea la fel. Gândurile negre fâlfâie ca niște ciori primprejur. Ca ciorile iarna, când se-ntorc în oraș și umplu câte un copac golaș cu penele lor negre, cu croncăniturile și bombardează cu găinaț. Cam așa-s acum gândurile alea negre. Stau la pândă și cum nu ești atent, te năpădesc.

Azi m-a întristat profund un articol legat de moartea lui Mircea Albulescu: mircea-albulescu-s-a-dus-sa-moara-insotit-de-un-cor-de-claxoane-si-injuraturi. M-a întristat pentru că mi-am imaginat scena ca și cum aș fi fost acolo. Mai ales că mi-am amintit că l-am și văzut, toamna trecută, cred, într-o dimineață însorită, când mergeam în 300 spre muncă, spre Universitate... un bătrân înalt dar cu o atitudine prăbușită mergea foarte greu pe trotuar, exact pe bucățica dintre Tache Ionescu și George Enescu, după magazinul Kix, către trecerea de pietoni... Mergea extrem de greu, fiecare pas era muncit... avea și niște haine cam lălâi pe el... când autobuzul a trecut prin dreptul lui a întors fața spre noi. Am fost șocată să-l recunosc în acest bătrân pe Mircea Albulescu. M-a cutremurat cât de degradat de bătrânețe era, cât de diferit față de imaginea pe care o aveam despre el. Și m-am gândit atunci cât de nemiloasă e bătrânețea, cum face și dintr-un om ca un brad un moșneag neputincios. Așa că mi l-am putut imagina perfect abia traversând. Și zeci de oameni grăbiți și nepăsători claxonând - de parcă lui i-ar fi plăcut abia să se poată târâi, sau le-ar fi făcut în ciudă - nervoși și stresați.

Dar așa e, când ești în putere ți se pare imposibil să ajungi ca pentru tine un simplu pas să ajungă să fie un Everest. Nici nu îți pui problema. Și așa suntem toți. Sunt vinovată și eu, și mi-a luat ceva timp să înțeleg că biata maică-mea, când zice că nu poate, chiar așa e. Bătrânețea e nemiloasă. Și noi, cei care nu suntem încă bătrâni, dacă nu avem pe lângă noi un bătrân drag pe care să vedem ce face bătrânețea, nu reușim să înțelegem și judecăm grăbit, devenind și noi nemiloși cu bătrânii. Viața asta alergată și destructurată ne alienează de bătrânii noștri (ca și de copiii noștri, și de partenerii noștri, și de noi înșine...), și ne pierdem, încet-încet UMANITATEA. Nimeni nu se mai gândește că o să îmbătrânească și nici că o să moară. Deși, dacă întrebi pe cineva de pensie, răspunsul în procent de 95% e „dac-o să ajung și-acolo... dar nu cred”. Deci nimeni nu vrea să ajungă și bătrân. Ori veșnic tânăr, ori mort. Deși nici faza cu moartea nu și-o imaginează nimeni decât în momentele când n-o mai poate ignora, momente în care simte groază - remember Colectiv șamd.

0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails