Ascult de pe youtube Erik Satie - The essential collection și starea apăsătoare se duce ușor-ușor, se evaporă. Ciudate mai sunt și stările astea!
Am tot citit zilele astea printre picături diverse descrieri și scrieri ale unor alți călători... adineauri căutam să citesc un fragment din Dans dans dans ca să-mi dau seama dacă l-am citit au ba și am dat peste niște cronici literare ale unui nene George B. Moga am citit una legată de Dans dans dans apoi am deviat spre alte titluri și am constatat că avem gusturi diferite. De exemplu, lui 1Q84 i-a displăcut total, l-a enervat și o consideră o mare dezamăgire. Omul are argumente solide, presupun că e de meserie literat sau ceva de gen la cum critică construcția personajelor sau ritmul cărții. Eu, ca nespecialistă, ghidată doar de starea de moment și de o concepție tip „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, am apreciat altfel această carte. Într-un fel, mă bucur că nu am aceste îngrădiri teoretice. Am mai răscolit prin cronicile domnului sus-menționat și am văzut că a scris 99% despre cărți sf sau fantasy, câteva titluri de literatură clasică universală și mai multe titluri din literatura japoneză. Clar e vorba și de gusturi. Oameni suntem toți, fiecare e diferit și fiecare rezonează diferit la aceeași notă. Firesc, deci, ca unora să le placă ceva la nebunie, pe alții să-i enerveze de-a dreptul iar pe alții să-i lase reci.
Acum am trecut pe The best of Yann Tiersen on piano. Firul gândului se împleticește în chestii literare. Am ajuns la chestia asta cu Dans dans dans de la faptul că au cei de la Polirom promoție de 40% reducere la titlurile din literatura japoneză, unde, desigur, la loc de frunte e Murakami. Și mă bătea gândul să mai iau câteva titluri, iar Dans dans dans era vizat, precum și ceva de Kenzaburo Ue și Shusaku Endo. Oricum, după destul de lunga perioadă de anul trecut când am tot citit cărți de Murakami am simțit nevoia să schimb registrul. Și a fost foarte bine. Acum m-am reântors la Murakami și citesc Iubita mea Sputnik. Tocmai am ajuns la partea unde povestea o cotește spre fantastic.
Mă gândesc acum dac-ar fi să explic de ce îmi place sau îmi displace o carte... aș putea? Cred că e mai simplu să spun de ce îmi displace o carte. Am constatat că o carte bolnavă îmi displace profund - o carte care te duce într-o lume bolnavă psihic, o lume deviantă, unde nu sunt repere morale - deși e de apreciat că poate constru o astfel de lume. Deasemenea, o carte care nu spune nimic, din care nu rămân cu nimic bun adăugat eului meu, nicio experiență, niciun gînd, nicio trăire. Și nici cărțile care-mi lasă o stare de greață, din cine știe ce motive. Și cărțile care, precum multe filme, după ce le-ai citit, te întrebi - de ce-am irosit timp ca să citesc asta?! (asta cred că e continuarea criteriului 2, dar cu mențiunea că scriitura e bună, alertă, te prinde cumva, ca să ducă la um mare fâs)
Aseară, de frica ploii m-am dus la sală (abia aștept să se termine abonamentul ăla, m-am sictirit de aerul închis de la sală) și am alergat 45 de minute, timp în care măcinam în minte fel de fel de gânduri și fapte ale zilelor trecute. Îmi place din cauza asta alergarea solitară, pentru că, în timp ce picioarele îți merg, te plictisești să te gândești la respirație sau la cum pui piciorul și destul de repede intri pe pilot automat, iar mintea începe să rumege chestiile adunate în ea. Probabil de aia sunt mulți celor cărora nu le place să alerge, tocmai pentru că nu vor să stea singuri doar ei cu mintea și demonii lor și să discute cu ei...
Aseară rumegam chestiile legate de plictiseală și de rutină, pornind de la vreo două opinii - prima aici 50-de-idei-pentru-o-viata-profesionala-reusita si a doua aici How to stop screwing yourself over | Mel Robbins | TEDxSF. Și despre ieșitul din zona de confort. Mai ales în prima, cea cu 10 idei... sunt multe chestii corporatiste, care au două tăișuri: dacă ești corporatist într-o companie nașpa, tot entuziasmul și dăruirea spre îndeplinirea muncii sunt ori direcționate spre profitul companiei dar nefericirea omenirii, ori ți se dă de-a dreptul în cap ca să fii proactiv doar în pătrățica ta și să nu deranjezi vreun șef sau șefișor care s-ar putea simți amenințat. În ambele se pledează pentru ideea de a nu mai pierde vremea punându-ți singur piedici și să treci să faci ceea ce vrei, să nu te mulțumești doar cu „bine” și să faci „super” „excelent”. Și pentru asta să te forțezi să învingi inerția și rutina călduță. Astea sunt chestiile bune, părțile pozitive ale celor două discursuri. Minusurile sunt chestiile oarecum corporatiste sau/și consumeriste subînțelese pe ici pe colo - părerea mea, desigur. Similaritatea din discursul tipei de la TED dintre trezitul dimineața și lipsa de chef să te scoli și lipsa de chef să faci ceva e bună până la un punct, până la punctul care face diferența dintre comoditate și prea multă oboseală. Desigur, e și diferența dintre felul de-a trăi al americanilor și cel a românilor și de societatea în care trăiesc. Din perspectiva mea, de cele mai multe ori nu pot să mă trezesc devreme pentru că sunt obosită. În zilele mai puțin stresante și în care m-am odihnit bine mă trezesc înainte de-a suna ceasul. Și sunt în stare să ies devreme, să fac o oră de spinning solicitantă de la 7 dimineața apoi să merg direct la muncă și eventual după muncă să mai ies și în oraș. Dar când nu, nu. So... de la caz la caz. Apoi treaba cu ieșitul din zona de confort - de cele mai multe ori e foarte ok, așa progresezi, așa faci ceva nou, așa cunoști oameni noi, ai experiențe noi. Dar peste o anume limită poate deveni o obsesie, o goană după mereu ceva nou, o goană care, din cauza vitezei, se golește de conținut... pentru că orice experiență nouă necesită timp pentru a fi rumegată și înglobată în structura ființei tale pentru a te construi pe tine însuți/însăți.
Am tot citit zilele astea printre picături diverse descrieri și scrieri ale unor alți călători... adineauri căutam să citesc un fragment din Dans dans dans ca să-mi dau seama dacă l-am citit au ba și am dat peste niște cronici literare ale unui nene George B. Moga am citit una legată de Dans dans dans apoi am deviat spre alte titluri și am constatat că avem gusturi diferite. De exemplu, lui 1Q84 i-a displăcut total, l-a enervat și o consideră o mare dezamăgire. Omul are argumente solide, presupun că e de meserie literat sau ceva de gen la cum critică construcția personajelor sau ritmul cărții. Eu, ca nespecialistă, ghidată doar de starea de moment și de o concepție tip „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, am apreciat altfel această carte. Într-un fel, mă bucur că nu am aceste îngrădiri teoretice. Am mai răscolit prin cronicile domnului sus-menționat și am văzut că a scris 99% despre cărți sf sau fantasy, câteva titluri de literatură clasică universală și mai multe titluri din literatura japoneză. Clar e vorba și de gusturi. Oameni suntem toți, fiecare e diferit și fiecare rezonează diferit la aceeași notă. Firesc, deci, ca unora să le placă ceva la nebunie, pe alții să-i enerveze de-a dreptul iar pe alții să-i lase reci.
Acum am trecut pe The best of Yann Tiersen on piano. Firul gândului se împleticește în chestii literare. Am ajuns la chestia asta cu Dans dans dans de la faptul că au cei de la Polirom promoție de 40% reducere la titlurile din literatura japoneză, unde, desigur, la loc de frunte e Murakami. Și mă bătea gândul să mai iau câteva titluri, iar Dans dans dans era vizat, precum și ceva de Kenzaburo Ue și Shusaku Endo. Oricum, după destul de lunga perioadă de anul trecut când am tot citit cărți de Murakami am simțit nevoia să schimb registrul. Și a fost foarte bine. Acum m-am reântors la Murakami și citesc Iubita mea Sputnik. Tocmai am ajuns la partea unde povestea o cotește spre fantastic.
Mă gândesc acum dac-ar fi să explic de ce îmi place sau îmi displace o carte... aș putea? Cred că e mai simplu să spun de ce îmi displace o carte. Am constatat că o carte bolnavă îmi displace profund - o carte care te duce într-o lume bolnavă psihic, o lume deviantă, unde nu sunt repere morale - deși e de apreciat că poate constru o astfel de lume. Deasemenea, o carte care nu spune nimic, din care nu rămân cu nimic bun adăugat eului meu, nicio experiență, niciun gînd, nicio trăire. Și nici cărțile care-mi lasă o stare de greață, din cine știe ce motive. Și cărțile care, precum multe filme, după ce le-ai citit, te întrebi - de ce-am irosit timp ca să citesc asta?! (asta cred că e continuarea criteriului 2, dar cu mențiunea că scriitura e bună, alertă, te prinde cumva, ca să ducă la um mare fâs)
Aseară, de frica ploii m-am dus la sală (abia aștept să se termine abonamentul ăla, m-am sictirit de aerul închis de la sală) și am alergat 45 de minute, timp în care măcinam în minte fel de fel de gânduri și fapte ale zilelor trecute. Îmi place din cauza asta alergarea solitară, pentru că, în timp ce picioarele îți merg, te plictisești să te gândești la respirație sau la cum pui piciorul și destul de repede intri pe pilot automat, iar mintea începe să rumege chestiile adunate în ea. Probabil de aia sunt mulți celor cărora nu le place să alerge, tocmai pentru că nu vor să stea singuri doar ei cu mintea și demonii lor și să discute cu ei...
Aseară rumegam chestiile legate de plictiseală și de rutină, pornind de la vreo două opinii - prima aici 50-de-idei-pentru-o-viata-profesionala-reusita si a doua aici How to stop screwing yourself over | Mel Robbins | TEDxSF. Și despre ieșitul din zona de confort. Mai ales în prima, cea cu 10 idei... sunt multe chestii corporatiste, care au două tăișuri: dacă ești corporatist într-o companie nașpa, tot entuziasmul și dăruirea spre îndeplinirea muncii sunt ori direcționate spre profitul companiei dar nefericirea omenirii, ori ți se dă de-a dreptul în cap ca să fii proactiv doar în pătrățica ta și să nu deranjezi vreun șef sau șefișor care s-ar putea simți amenințat. În ambele se pledează pentru ideea de a nu mai pierde vremea punându-ți singur piedici și să treci să faci ceea ce vrei, să nu te mulțumești doar cu „bine” și să faci „super” „excelent”. Și pentru asta să te forțezi să învingi inerția și rutina călduță. Astea sunt chestiile bune, părțile pozitive ale celor două discursuri. Minusurile sunt chestiile oarecum corporatiste sau/și consumeriste subînțelese pe ici pe colo - părerea mea, desigur. Similaritatea din discursul tipei de la TED dintre trezitul dimineața și lipsa de chef să te scoli și lipsa de chef să faci ceva e bună până la un punct, până la punctul care face diferența dintre comoditate și prea multă oboseală. Desigur, e și diferența dintre felul de-a trăi al americanilor și cel a românilor și de societatea în care trăiesc. Din perspectiva mea, de cele mai multe ori nu pot să mă trezesc devreme pentru că sunt obosită. În zilele mai puțin stresante și în care m-am odihnit bine mă trezesc înainte de-a suna ceasul. Și sunt în stare să ies devreme, să fac o oră de spinning solicitantă de la 7 dimineața apoi să merg direct la muncă și eventual după muncă să mai ies și în oraș. Dar când nu, nu. So... de la caz la caz. Apoi treaba cu ieșitul din zona de confort - de cele mai multe ori e foarte ok, așa progresezi, așa faci ceva nou, așa cunoști oameni noi, ai experiențe noi. Dar peste o anume limită poate deveni o obsesie, o goană după mereu ceva nou, o goană care, din cauza vitezei, se golește de conținut... pentru că orice experiență nouă necesită timp pentru a fi rumegată și înglobată în structura ființei tale pentru a te construi pe tine însuți/însăți.
Comentarii