micutze aberatzii

Ieri spre seară, după furtună, a apărut o noută dilemă (sau trilemă). Dana ne întreabă când am vrea să revenim la munca de la birou: 1 iulie, 1 septembrie, 1 ianuarie 2021 sau altcândva. Asta m-a pus în fața unei analize serioase a ce vreau și mai ales, de ce. Primul gând, instant, chiar în timp de vorbea ea, a fost - septembrie. Numai gândul la mersul cu metroul aglomerat mă făcea să mă zburlesc. Plus renunțarea la noile rutine pe care le-am dezvoltat în favoarea mea (în principiu acel mai mult timp dedicat mie pe tpt parcursul zilei). Pe urmă, azi dimineață, până să mă scol din pat, rumegam gândul ăsta și tot trăgeam spuza pe septembrie. Că drumul, că modalitățile de transport. Că timpul. Că sportul. Că confortul. Că de fapt lucrez foarte bine de acasăcând e de lucru. Etc. Și pe urmă brusc mi-am dat seama că e vorba doar de a amâna ceva - lasă pe mai târziu, că e bine așa. Din nou, nelăcerea de a aschimba ceva, de a re-schimba o rutină, o stare de status quo în altceva (ooof!) și...

O alergare de dimineață pornită mai poticnit. Dimineață când am deschis ochii nu eram prea cu chef de alergat. Seara mă culcasem devreme, ca să dorm mult și să mă trezesc fresh, ca să încerc o alergare dis de dimineață, pe la un 8 așa, dar câinele vecinilor de deasupra a avut alte planuri și a făcut scandal o oră sau două, cine să mai știe, suficient cât să n-apuc să adorm când ziceam io. După aia am dormit prost, m-am trezit de n ori, în orice caz dimineața aveam orice numai chef nu. Dar odată trezită mi-a venit și cheful. Am zis ok, atunci încerc după cafeaua de dimineață. Asta mi-a ieșit. Era înnorat, părea că stă să plouă, era răcoare și bătea un pic vântul. Ei, fie ce-o fi, dacă o porni vreo ploaie mă ascund io undeva mi-am zis. Și mai aveam și foița de vânt care ține la o ploaie ușoară. Am pornit mai hâr-mâr, dar m-am rodat pe parcurs. Odată ajunsă în parc m-am bucurat tare că am făcut totuși efortul ăsta: aproape nimeni, lacul clipocind liniștit, sălciile își fluturau pletele...

A fost interesant exercițiul ăsta de a scrie doar pentru mine. La un moment dat chiar mă gândeam să nu mai fac publice vreodată gândurile. Dar am ajuns la concluzia că, de fapt, nu contează. Dacă citește cineva ceva, dacă înțelege ceva sau altceva, dacă se supără sau mă judecă cineva... nu e treaba mea. Treaba mea este să fiu sinceră cu mine și să înțeleg ce sunt eu și ce caut în viața mea. Și chiar mi-a plăcut mult concluzia. Îmi place de mine, în cele din urmă, după ce-am ajuns să mă cunosc. Nu mă mai urăsc, nu mă mai compar, nu mai încerc să fiu plăcută de altcineva. M-am împrietenit cu mine și simt că e foarte bine așa. Să fiu cea mai bună prietenă a mea, pe bune. În mod ciudat, deși toți zicem că ținem la persoana noastră, se pare că nu e așa. Zic din această proprie experiență, proaspătă încă. După ce o viață am fost nemulțumită de cum arăt, cum simt, cum mă comport, cum mă remarcă sau cum nu mă remarcă alții, de cum nu mă iubesc alții sau de cum mă iubesc alții, ce mai, de...

Tot legat de spusele psiholoagei (Yolandei) - o chestie care sună rău. Ea zicea că să vrei să salvezi pe alții nu e o chestie bună, cum spune toată lumea, pentru că rolul salvatorului e o capcană. Salvatorul are mereu nevoie de o victimă pe care să o salveze, dar devine, fără să vrea foarte ușor din salvator, călău (e o chestie pe care n-o înțelesesem atunci când a zis-o, am studiat-o azi, citind materialele trimise de ea. Și da, fir-ar să fie, da, la naiba!) Zicea că nu poți salva decât eventual familia, mai mult nici nu e cazul să vrei (iar aici am văzut dezaprobarea pe fețele multora dintre cei prezenți). Tradus pe limba mea (ce am ajuns să cred, simt, înțeleg după multe distilări succesive ale propriilor nedumeriri, îndoieli și căutări) zice în esență tot aia, dar cu altă nuanță, ne-individualistă, cum sună spusă așa, în forma de mai sus. Da, nu te poți salva decât pe tine din mocirla suferinței. Pentru că fiecare este în primul și în primul rând, responsabil pentru sine. Pentr...

Da' de ce izolare, madam, că acum suntem la starea de alertă, no more carantină, ce-ai?! O fi, dar la mine tot aia e. Cum nu mă simțeam la pușcărie nici atunci, nu mă simt nici acum. Doar că nu trebuie să umblu cu declarația după mine, în rest fac tot ce făceam și înainte. Da, e drept, au deschis parcurile și am tras duminică o alergare de juma' de Herăstrău în drumul spre farmacia Tei. Acolo da, diferență - lume în parc exact la înainte să auzim de Covid. Alergători, bicicliști, familii cu copii, găști, fel de fel. Nenea care cântă în weekenduri pe insula trandafirilor era la post și cânta de mama focului. S-a săturat lumea de stat în casă - e drept, cei care oricum nu mureau de frica virusului. Dar inițial ziceam să îmi continui depănatul gândurilor începute în episodul 8. Să reluăm... Fiecare avem viața noastră, să-i zicem povestea noastră. În fiecare clipă, povestea personală se întretaie cu mii de alte povești, cu a celor dragi, cu a partenerului, cu ale colegilor, ami...

Azi am avut la pastel o sesiune de gestionare a stresului generat de izolare și munca la distanță. A fost interesant, mai agreabil decât credeam. Interesante reacțiile și acțiunile/interacțiunile oamenilor (inclusiv ale terapeutei). S-au spus multe chestii interesante, s-a dat și gol, s-a șutat și pe lângă - oameni suntem, supuși greșelii... fiecare a primit sau a respins ce a vrut și a putut. Am văzut cum uneori câte cineva nu era de acord (sau ar fi avut ceva de comentat dar n-a făcut-o), nu vorbim de cei care au stat cu camera oprită, acolo aia e. Mi-a plăcut în mare sesiunea, dar clar nu s-au spus toate alea pe care le aveau oamenii pe suflet. Dar cu adevărat interesant e ce și cât s-a lipit de fiecare, ce și cât a fost dispus fiecare să înțeleagă. Ce ne mai place să judecăm! Să ne comparăm cu alții și să ne simțim mai valoroși. Comparația cu coafeza care câștigă pe oră mai mult ca psihologul nu folosește nimănui. Chestia asta, că unii fac chestii mai importante, mai valoroase ...

Nimeni nu ne învață să ne înțelegem pe noi înșine, să avem răbdare cu noi, să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne acceptăm așa cum suntem, să ne iubim. Da bizar, atât de bizar sună că ne gândim la prostii când zicem să ne iubim pe noi înșine. Nu, nu în sensul ăla. Ci în sensul ăla clasic și pe care mai toată lumea l-a simțit vreodată în viață. Să te iubești pe tine cam tot așa că atunci când iubești pe altcineva. Ciudat? Dar de ce, de fapt? Când iubești pe cineva (aici fac o diferență între a iubi și a fi îndrăgostit, e chestia aia care rămâne - dacă rămâne - după ce a trecut flama). De ce să nu te iubești? Pentru că de fapt tot ce ai trăit și ce ai învățat te-a obișnuit să te compari mereu cu altcineva, cu altceva, să fii în competiție, ca să fii "mai" nuștiucum, mai "cu moț", mai "vedetă" într-un fel sau altul, deci să nu fii mulțumit cu ce ești sau cine ești. Pentru că de fapt habar nu avem cine suntem - că nu stăm să ne gândim, să ne analizăm, să ne dăm...

A venit vara. Cică ne vom putea plimba liberi de sâmbăta viitoare. (oricum, era de fapt doar o chestie psihică, că ai sau nu voie afară). Doar îmbulzeala și aglomerația sunt dăunătoare și din păcate reale, pentru că imensa majoritate a populației nu își dă seama că sunt așa și că pot face ceva pentru a evita să creeze așa ceva. Deci ce o fi om vedea. Prin curțile cartierului văd deja câțiva cireși în care s-au copt deja cireșele. E un anume soi, cu fructe mai mari, cărnoase. Cred că sunt doar trei în tot cartierul. Și sunt doldora de cireșe, așa cum erau nu așa demult plini de flori. M-am uitat curioasă și la ceilalți pomi fructiferi, să văd ce-au devenit frumoasele flori pe care le pozam acum o lună sau două. Am descoperit gutuile, merele, nucile, corcodușele și vișinele, se văd, au prins formă, evoluează, cresc... Viața merge înainte. Se trec deja salcâmii. Acum înfloresc masiv trandafirii, iasomia și începe ușor și mâna maicii domnului. Pe străduțele iubitoare de trandafiri mergi...

Săptămâna asta a fost de concediu în carantină. Am terminat și cursul de UI/UX și pe marți sau miercuri am făcut și aplicația practică și chiar m-am distrat și mi-a plăcut cum a ieșit. Și am învățat și Adobe Xd, m-am jucat și cu Marvel și Canva. Mi-am făcut partea de exerciții în prima parte a zilei, nu după 6 seara, și așa m-am trezit că am seara liberă. A fost un pic ciudat să nu am de învățat seara, să mă uit la tv la ce rahaturi se uită maică-mea mi se pare aberant, am încercat într-o seară să citesc 21 de lecții pentru secolul XXI de YNH dar am ajuns la concluzia că în acest moment nu-mi prinde bine și mă agită inutil și am lăsat-o baltă, ca și  toate social media-urile sau știrile. Din păcate timpul a trecut prea repede și abia ieri și azi am înțeles că pot să folosesc altfel timpul ăsta, făcând pur și simplu altceva dintre multele chestii care îmi plac. Azi am bătut recordul, am deschis calculatorul doar puțin dimineața și vreo două ore seara, pentru câteva lecții de Goo...

Am constatat că treaba asta cu nemaiimplicatul în social media nu e rea deloc. Am eliberat timp. Și am constatat că scroll-ul pe facebook, urmăritul discuțiilor pe whatsapp foarte des nu îmi aducea nimic. Doar mă făcea să îmi împrăștii timpul și gândurile aiurea, și da, să omor timpul. Dar în timpul ăla care zbura și eu mă fragmentam în mii de părți de fapt nu făceam nimic ulil nici pentru mine, nici pentru nimeni. Toate activitățile astea care te fac să îți atomizezi gândurile, atenția, să îți omori timpul te fac cumva să eviți să stai doar tu cu tine și gândurile, nevoile, bucuriile, tristețile, problemele tale. Te fac că nu poți fi niciodată tu însuți/însăți complet, să nu ajungi să te cunoști, să nu mai vorbești cu tine, să nu mai știi cum te simți de ce, să nu te mai întrebi de ce te simți cum te simți... Să rămâi oarecum străin ție însuți. Acum sunt într-un fel de reconciliere cu mine, încerc să mă ascult, să mă înțeleg și la un moment dat să mă accept așa cum sunt - asta dup...

Îmi dau seama, cumva într-un mod mai intens, că noi privim lumea (ne-am obișnuit să o privim) prin filtrele noastre socio-culturale, prin cutumele și obiceiurile primite de la înaintași, prin toate aceste lentile care distorsionează, filtrează și modifică în mod grav realitatea.  În ultima vreme câte o chestie care se întâmplă face să-mi mai pice o lentilă, un filtru și brusc, măcar pentru câteva clipe, văd realitatea altfel. Nu le mai știu pe toate, că a fost gradual și oricum nu mă chinui să țin minte toate schimbările de percepție dar o să le înșir pe aici pe alea mai recente, de care îmi mai amintesc cât de cât. Mama. Oricât o iubesc, la urma urmei nu e decât un om. Și e responsabilă pentru ce face și ce nu. Sunt alegerile ei. E responsabilitatea ei. Degeaba încerc să îi spun, să îi arăt, să îi dau exemplu, dacă nu vrea, degeaba. Nu o pot „salva” de nimic și trebuie să accept asta, oricât îmi e de greu. Și trebuie să accept și că orice e posibil în orice moment, nu știu cât...