Treceți la conținutul principal

Liuba și moartea

Nu, nu mi-a mai murit nimeni drag de curând. Și nici nu sunt în vreo depresie. Deloc.
Nu, dar citind "Cu ultima suflare" am făcut niște conexiuni, cumva niște gânduri se zbat să iasă la suprafață, le fac loc aici să se desfășoare:

Am avut de relativ timpuriu tangențe cu moartea - aveam vreo 10 ani cred (eram într-a patra) când a murit bunicu' și eram singură cu el acasă. Bunicul pe care îl iubeam mult, dar pe care îl chinuiam cu drăciile mele (am fost mereu încăpățânată, făceam doar ce aveam eu chef, tot felul de tâmpenii). Împlinise recent  81 de ani, avea hipertensiune (mare, dar mare rău), suferea cu plămânii - avea emfizem pulmonar în urma TBC-ului căpătat în tinerețea lui revoluționară (altă poveste, o să scriu separat despre acest bunic al meu cu o viață foarte vie și interesantă) și din cauza asta, în ultimii ani, respira foarte greu, mergea încet că amețea, dar tot mișuna prin cartier și stătea în fața blocului la taclale cu moșii lui. Era o dimineață de ianuarie, era de sf. Ion (sau imediat după), ar fi trebuit să mă duc la școală dar mama mi-a zis că pot să stau acasă. În casă era frig, ca în peșteră, temperatura iernilor anilor de "strâns cureaua" de sub Ceaușescu și mă făcusem ghem în sacul de dormit de sub pătură de lână. Am auzit cum bunicul, cu mersul lui târșâit, a deschis ușa să vadă dacă dorm - am închis ochii, nu voiam să ies de sub pături și să fac față frigului din casă. Bunicul a plecat, s-a dus la baie, apoi a ieșit din baie și s-a dus în cameră lui. Atunci am auzit un zgomot necunoscut, ceva foarte greu a căzut. Am sărit ca arsă, speriată la culme, ce s-a întâmplat cu bunicul? Am năvălit în cameră lui. Era pe jos, căzut pe spate și scotea un sunet ciudat, un horcăit slab. Eu strigam bunicule, bunicuțule și cumva am știut. Într-o clipită am fost la ușa casei, am deschis cu viteza gândului yalele și am început să bat la ușa vecinilor, familia Zgură, niște oameni foarte buni. Era acasă doamna, am apucat să-i strig doar "bunicu" și a înțeles, a veni imediat cu mine, a scos de nu știu unde o lumânare (erau credincioși, aveau o candelă aprinsă permanent în fața unei iconițe afumate) și i-a pus-o între degete bunicului, care încă horcăia ușor. Am stat lângă el pe mocheta verde și am văzut cum părea că s-a destins, într-un fel de zâmbet abia schițat și asimetric, și cum lumina din ochi i-a pierit. Și era bunicul dar totuși nu mai era. De asta, la înmormântare, înainte să îl îngroape, când mama, unchiul, mătușa și verii mei și-au luat rămas bun pupându-l pe frunte, eu n-am putut să pup acest străin rece care nu mai era bunicu' dar de rușine am mimat că îl pup și m-am retras repede. Era 1985 (cred...).

Peste ani și ani, moartea urma să îmi mai fure pe cineva drag - pe cine nu mă așteptam deloc, frica mea era pentru mama, nu pentru el. Alex cel plin de viață, sănătos ca un taur, o forță a naturii, a fost strivit într-o clipă de fiarele contorsionate ale Ford-ului lui drag dar trădător. Am scris în "Accidentul" ce s-a întâmplat, cumulul de factori care au dus la coliziunea "de pe raza comunei Sascut". Momentul când mașina a întrat singură pe contrasens, cum vedeam parcă necrezându-mi ochilor cum vin mașini pe contrasens, haosul alb-albastru și lipsa reperelor, apoi întuneric și senzația de bușitură parcă slabă în stânga. Apoi trezirea, pe maieu erau câteva picături de sânge, m-am mirat, apoi mi-am dat seama că picuraseră din nasul meu propriu, am ridicat capul, șoseaua plină de mașini oprite cât vezi cu ochii și oameni coborâți și îngrijorați, agitați, unii cu telefonul mobil la ureche, apoi în stânga, o femeie drăguță, soliduță, într-o rochie neagră cu buline mici albe venind spre Alex, încerca să îi țină capul, care atârna ca o cârpă în bărbie. L-am strâns de mână, era caldă, dar moale, fără reacție, l-am strâns de degete, l-am strigat, a mormăit ceva, sau poate a gemut, nu știu. Părea întreg, dar inconștient. Nu era ca și cum ar fi dormit, nu avea relaxarea somnului, dar era fără nicio îndoială viu. Cineva încerca să îi scoată pe băieții din spate iar Florian striga că îl doare piciorul. Cineva a încercat să deschidă portiera din dreptul meu, dar nu a putut. Aici filmul mi se întrerupe, până la momentul când eram pe iarbă și cineva de la SMURD îmi punea niște întrebări iar eu răspundeam foarte lucidă.
Momentul despărțirii definitive e neclar, eu fusesem dusă la spitalul din Adjud iar el și doi băieți la Bacău. Noaptea aceea chinuitoare, când totul era un haos de sentimente, de neliniști, de îngrijorări, nu știam nimic, eram ruptă de lume, apucasem să sun doar la Diana, sora lui Alex să îi spun ce s-a întâmplat, la mama și să îi zic că sunt în afara oricărui pericol. Apoi, cu ultimele puteri ale bateriei, aflasem de la Diana că Alex era la Bacău, că era semiconștient și că a întrat în operație. Apoi o tăcere chinuitoare. Nimic. Încercăm să mă liniștesc, doar îl văzusem și părea ok, bușitură pe care o simțisem mi se păruse slabă, sigur nu poate fi foarte grav. Mintea mea nici nu concepea că putea fi vorba de moarte, doar de cât de grav poate fi rănit. Cumva am ațipit, un somn chinuitor și parcă absent. Încet încet se lumina. Mă mai liniștisem și încercăm să îl simt (crazy or not, când eram departe unul de altul, dacă mă concentram, mai ales înainte de a adormi și eram relaxată, simțeam că e undeva acolo) dar nimic. Acolo nu era nimeni. Evident, nu te poți baza pe prostii d-asta, mai eram și varză eu. Și nu mintea mea nu concepea ideea că el ar putea să nu mai existe.
Din păcate, chiar nu mai era. Era 31 iulie 2011.

M-am lăsat pradă amintirilor și de-abia îmi mai amintesc de unde pornisem...

Ce suntem, faptul că trăim... Mistere și miracole efemere. Se pare că ne dăm seama cu intensitate de cât de uimitoare e viața abia când moartea ne dă cu capul de pereți. Atunci importanță visurilor, ambițiilor, suferințelor cotidiene scade până la mărimea reală: infimă. Cât ne chinuim de unii singuri și apoi și unii pe alții, toate astea... de ce? Pentru niște chestii ireale, impalpabile și de care, la urma urmei, nici nu avem nevoie neapărat. Cei mai mulți dintre noi suferă din motive pur psihologice, dar sunt mulți (cantitativ vorbind) care în același timp suferă de chestii mult mai grave și reale: foame, boli, torturi, persecuții... Am moștenit o lume nedreaptă și nu facem nimic să o facem dreaptă, corectă pentru absolut toți... Doar ne zbatem, în micimea noastră, pentru un "mai bine" personal, ignorând faptul că, atunci când vrei să fii "mai bine" trebuie obligatoriu să fie un termen de comparație, deci că altcineva trebuie să fie "mai rău"... Bun, bun, da' moartea? Moartea e numitorul comun, care șterge cu buretele tot ce-am vrut și am făcut, toate zbaterile. Ne aduce forțat la egalitate, goi și fără apărare, ca atunci când venim în viață. La fel plecăm din ea...
Cumva, tot ce avem este prezentul, acest „acum”, atât de firav și totuși vivace, legătură între neființa din spate și neființa din față... Înainte - nimic, în urmă -  nimic. Avem doar acest „acum” și putem face orice cu el, inclusiv să nu îl prețuim, să vrem altceva, să ignorăm bogăția clipei și să o privim cu nerăbdare pentru că așteptăm să vină altceva mai bun, o altă clipă în care o să ne simțim mai bine, o să trăim mai intens... Da, putem să ne păcălim grosolan, furându-ne singuri clipa prezentă ăn favoare unei posibile clipe viitoare „mai” altcumva. Și totuși... În acele nu prea dese momente când reușesc să conștientizez asta, reușesc să văd bogăția clipei prezente, cu toată armonia și perfecțiunea ei imperfectă, cu infinitele posibilități pe care le conține.
Let go. E unul dintre lucrurile cele mai greu de făcut. Să lași în urmă tot ce e în urmă. Orice - oricât ai fi de atașat de acel ceva - lucru, amintire, om, situație, oricât de oribil sau minunat ar fi. Deseori observ că mă agăț de câte ceva, și asta cumva doare, normal, pentru că fluxul și curenții vieții nu îngăduie să târăști după tine greutăți din trecut... Să fii prezent în prezent, 100% aici, este tot ceea ce poți face mai bine ca să trăiești cu adevărat. Și în acest caz, moartea, sau neființa nu mai este un dușman, o sperietoare... ar putea fi chiar un prieten la capătul drumului.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş