Alerg în parc de dimineață - mă rog, pe la 11. Căldură mare, dar lângă lac adie o briză salvatoare. Am făcut un popas la buturuga cu libelule ca să savurez priveliștea, sunetele, armonia lacului, cu tot cu trilurile nu știu cui, cu echipajele de caiac și canoe ce vâsleau pe acolo, cu vaporaș... Cumva totul e la locul său, nimic nu era greșit, nimic nedrept. O conexiune între gânduri - de fapt așa e realitatea, doar noi în mintea noastră atribuim ideea de corect, greșit, nedrept, frumos, urât, de fapt totul pur și simplu este și atât. O libelulă voinică, bleu, s-a oprit pe bordura malului. Ne studiem reciproc. Un pește bâldâbâc undeva. Vălulețele clipoceau discret. Soarele dogora intens pe cerul foarte albastru. Am alergat mai departe. Am mai făcut un popas la golfulețul care era în copilărie locul de umbră între sălcii când mergeam cu bunicu' cu barca pe lac. Sălciile rămase stau semiprăbușite peste mal către lac. Un clan de rațe își făceau siesta aici. M-am strecurat tiptil și m-am așezat ca pe-o băncuță pe salcia întinsă spre apă aproape orizontal. Rațele m-au privit, dar au rămas liniștite, așa înșirate pe mal - aveau distanța de siguranță asigurată oricum.
Am terminat alergarea la festivalul turcesc - exceptând îmbulzeala, interesant cum preparau chestii oamenii ăia. Am interacționat un pic cu ei și m-am gândit (la interacțiunile 1 la 1 erau foarte de treabă) că toată treaba se strică când intervin condiționările - culturale, sociale, de rasă, de gen, toată pleiada aia de stereotipuri care ne divizează aberant și ne învrăjbesc...)
Seara, după ce s-a mai potolit (cică) arșița zilei am vrut să ajung la Pura Vida Tan Tan din centrul vechi, era un tip, un negru simpatic (cu siguranță era de la o școală de dansuri latino iar ăsta era un mod simpatic de a-și face reclamă) care organiza un eveniment de dans în stradă, aflasem că e ultima ediție de anul ăsta. Am ajuns, și da, chiar a fost mișto.
Am mai împușcat un iepure, m-am dus și la Simfonii de vară, din parcul Colțea, unde cântau cei de la Symphactory Cvintet cu un invitat special, clarinetistul Ciprian Melente (care mi-au plăcut mult de tot, fără rezerve sau observații. Pur și simplu muzica lor m-a transpus în acea stare rară de armonie ce nu se poate exprima în cuvinte).
La plecare am mers pe jos și m-am oprit în Piața Victoriei, la protestul de remember 10 august. Nu eram foarte convinsă de necesitatea prezenței mele acolo, era mai mult un fel de sunt solidară cu acest protest. M-am învârtit pe acolo, n-am zărit nicio figură cunoscută, am văzut principalele atracții (drapelele tricolore de mari dimensiuni fluturate de mai multă lume, catafalcul, pianistul). Am zăbovit pe lângă pianist, mi-a plăcut cum cânta și cumva, într-un mod bizar, mi s-a părut binevenit în acel context, deși nu cadra cu vuvuzelele și cu scandările din jur. Mă uitam de unde stăteam, dintr-o parte, la pianul face-lift-uit așa, un pic cam copilăresc, să semene cu un tanc, sau cu ceva blindat, m-a înduioșat un pic chestia asta.
Dimineața, în timp ce alergam prin parc, mestecând aceleași gânduri inutile, brusc am făcut pace cu mine însămi, cu defectele mele de toate felurile. Sau poate e doar un armistițiu? Cine știe?! Eu sigur nu...
Am terminat alergarea la festivalul turcesc - exceptând îmbulzeala, interesant cum preparau chestii oamenii ăia. Am interacționat un pic cu ei și m-am gândit (la interacțiunile 1 la 1 erau foarte de treabă) că toată treaba se strică când intervin condiționările - culturale, sociale, de rasă, de gen, toată pleiada aia de stereotipuri care ne divizează aberant și ne învrăjbesc...)
Seara, după ce s-a mai potolit (cică) arșița zilei am vrut să ajung la Pura Vida Tan Tan din centrul vechi, era un tip, un negru simpatic (cu siguranță era de la o școală de dansuri latino iar ăsta era un mod simpatic de a-și face reclamă) care organiza un eveniment de dans în stradă, aflasem că e ultima ediție de anul ăsta. Am ajuns, și da, chiar a fost mișto.
Am mai împușcat un iepure, m-am dus și la Simfonii de vară, din parcul Colțea, unde cântau cei de la Symphactory Cvintet cu un invitat special, clarinetistul Ciprian Melente (care mi-au plăcut mult de tot, fără rezerve sau observații. Pur și simplu muzica lor m-a transpus în acea stare rară de armonie ce nu se poate exprima în cuvinte).
La plecare am mers pe jos și m-am oprit în Piața Victoriei, la protestul de remember 10 august. Nu eram foarte convinsă de necesitatea prezenței mele acolo, era mai mult un fel de sunt solidară cu acest protest. M-am învârtit pe acolo, n-am zărit nicio figură cunoscută, am văzut principalele atracții (drapelele tricolore de mari dimensiuni fluturate de mai multă lume, catafalcul, pianistul). Am zăbovit pe lângă pianist, mi-a plăcut cum cânta și cumva, într-un mod bizar, mi s-a părut binevenit în acel context, deși nu cadra cu vuvuzelele și cu scandările din jur. Mă uitam de unde stăteam, dintr-o parte, la pianul face-lift-uit așa, un pic cam copilăresc, să semene cu un tanc, sau cu ceva blindat, m-a înduioșat un pic chestia asta.
Dimineața, în timp ce alergam prin parc, mestecând aceleași gânduri inutile, brusc am făcut pace cu mine însămi, cu defectele mele de toate felurile. Sau poate e doar un armistițiu? Cine știe?! Eu sigur nu...
Comentarii