Azi la cafeaua de dimineață se vorbea despre oboseală. Care mai de care obosit, varză dimineața, nevoie de x cafele ca să se dezmeticească măcar un pic, care așteaptă weekendul, concediul, vacanță, pensia... Ca să se odihnească. Și ca să facă ce are chef.
Asta îmi amintește de un film vechi, ceva cu unul care a primit o telecomandă cu care putea să dea skip peste momentele plicticoase sau jenante sau de căcat și să sară doar la chestiile mișto. Și ha, ha, țeapă! Că a ajuns la bătrânețe din câteva skip-uri dar habar n-are unde i s-a dus viața, nici cum a ajuns la chestiile mișto pe care și le dorise, dar mai ales ratase mii de momente din viața celor dragi.
Oare asta vrem cu adevărat? Să sărim peste ce nu ne place? Dar fiecare clipă din astea e o bucată din viața noastră proprie. Ca și cum ne-am tăia un deget sau ceva de genul ăsta. Și asta doar pentru că ne imaginăm că doar momentul x e viață adevărată (weekendul, concediul, vacanța, momentul în care ni se împlinește nu știu ce dorință, pensia sau orice ne-ar putea trece prin cap și e altcândva decât acum) și tot ce durează până atunci e o povară, e neinteresant, chinuitor, nu ne interesează.
Doar că așa suntem neatenți la acum, la prezent, la realitatea care există odată cu noi și trăim pentru o proiecție în viitor. Și da, probabil că acest acum nu e cine știe ce în comparație cu visele noastre, dar... de fapt noi putem acționa doar asupra acestui acum. Și e păcat, pentru că acum-ul e surprinzător de complex și mustește de neprevăzut și de posibilități și ține doar de noi să vedem și să simțim asta.
Rutinele pe care ni le creăm ne ușurează teoretic sarcinile, dar din păcate ne omoară atenția la detalii și posibilități și, cumva, ne omoară lent și pe noi prin plictiseală.
Vinerea trecută se încheia expediția din Parâng, ne strânseserăm corturile și bagajele și coboram cu casa în spinare spre locul unde lăsaserăm mașinile. Un sfert de drum, ultima bucată, era un drum forestier prin pădure. Aici cam toată lumea se văicărea ce lung și de căcat e drumul, nu mai ajungem odată, nu se mai termină, etc. Cu mine nu știu ce se întâmplase între timp (ce obicei și eu simt la fel) că mă uitam cât era de frumos de fapt drumul ăsta prin pădure, cerul albastru cu câte un strop de norișor alb, brazii verzi, stufoși și umbroși, lumina aurie care cădea pe iarba verde crud de pe marginea drumului și făcea să strălucească picături de roșu aprins - frăguțe. Erau frăguțe aproape peste tot de-a lungul drumului. Le văzusem și la venire, cu o săptămână în urmă, dar atunci erau mai mici, mai necoapte. Acum erau multe dolofane, foarte roșii, coapte - dulci, parfumate, un vis. Era același drum - obositor și prea lung pentru alții, pentru mine un drum frumos, plin de mici surprize. Cum ar fi de frăguțele clipelor.
Asta cu importanță fiecărei clipe a început să îmi mișune prin gânduri de ceva vreme, dar de simțit cu adevărat asta se întâmplă doar de puțin timp, un pic dinaintea săptămânii în Parâng. Probabil în munți, unde ritmul vieții e altul, iar chestiile care să te distragă de la realitate sunt absente (telefon, Facebook, net și orice legături cu viața de acasă și de la serviciu) s-a accentuat acest mod de a simți realitatea.
Ce naiba zic eu aici? Sună ca o platitudine din cărțile motivaționaloide și mindfulnessiste, și anume "trăiește fiecare clipă" ca și cum doar ea ar exista. Doar că, pentru mine abia când nu am mai dat skip acum-ului pentru un viitor posibil, pentru un vis incert, abia atunci am început să văd clipele prezentului, ca niște perluțe aparent identice, dar fiecare diferită. Același drum banal spre casă e mereu altfel - ba sub lumina aurie pare brusc pustiu, omenirea parcă a dispărut, nu vezi picior de om, nicio mașină... ba e plin de lume, de mașini, agitație... ba miroase a frunze uscate, a toamnă, ba a gunoi, ba a ploaie... Totul e diferit mereu deși în mare, aparent e la fel. Rutina pe care ne-o creăm șterge diferențele, nivelează viața, ne face neatenți și plictisiți, nu mai vedem viața în complexitatea și frumusețea ei și căutăm doar senzații tari care să ne facă să simțim că trăim, că suntem vii...
Pe de altă parte, să fii mereu alert, să vezi mereu noutatea clipei, ineditul ei, frumusețea sau urâțenia ei, așa cum este, necesită multă energie, o atenție trează.. Nu te plictisești, asta e sigur, dar tinzi să obosești, să aluneci din nou spre rutină, spre a-ți disipa atenția...
Asta îmi amintește de un film vechi, ceva cu unul care a primit o telecomandă cu care putea să dea skip peste momentele plicticoase sau jenante sau de căcat și să sară doar la chestiile mișto. Și ha, ha, țeapă! Că a ajuns la bătrânețe din câteva skip-uri dar habar n-are unde i s-a dus viața, nici cum a ajuns la chestiile mișto pe care și le dorise, dar mai ales ratase mii de momente din viața celor dragi.
Oare asta vrem cu adevărat? Să sărim peste ce nu ne place? Dar fiecare clipă din astea e o bucată din viața noastră proprie. Ca și cum ne-am tăia un deget sau ceva de genul ăsta. Și asta doar pentru că ne imaginăm că doar momentul x e viață adevărată (weekendul, concediul, vacanța, momentul în care ni se împlinește nu știu ce dorință, pensia sau orice ne-ar putea trece prin cap și e altcândva decât acum) și tot ce durează până atunci e o povară, e neinteresant, chinuitor, nu ne interesează.
Doar că așa suntem neatenți la acum, la prezent, la realitatea care există odată cu noi și trăim pentru o proiecție în viitor. Și da, probabil că acest acum nu e cine știe ce în comparație cu visele noastre, dar... de fapt noi putem acționa doar asupra acestui acum. Și e păcat, pentru că acum-ul e surprinzător de complex și mustește de neprevăzut și de posibilități și ține doar de noi să vedem și să simțim asta.
Rutinele pe care ni le creăm ne ușurează teoretic sarcinile, dar din păcate ne omoară atenția la detalii și posibilități și, cumva, ne omoară lent și pe noi prin plictiseală.
Vinerea trecută se încheia expediția din Parâng, ne strânseserăm corturile și bagajele și coboram cu casa în spinare spre locul unde lăsaserăm mașinile. Un sfert de drum, ultima bucată, era un drum forestier prin pădure. Aici cam toată lumea se văicărea ce lung și de căcat e drumul, nu mai ajungem odată, nu se mai termină, etc. Cu mine nu știu ce se întâmplase între timp (ce obicei și eu simt la fel) că mă uitam cât era de frumos de fapt drumul ăsta prin pădure, cerul albastru cu câte un strop de norișor alb, brazii verzi, stufoși și umbroși, lumina aurie care cădea pe iarba verde crud de pe marginea drumului și făcea să strălucească picături de roșu aprins - frăguțe. Erau frăguțe aproape peste tot de-a lungul drumului. Le văzusem și la venire, cu o săptămână în urmă, dar atunci erau mai mici, mai necoapte. Acum erau multe dolofane, foarte roșii, coapte - dulci, parfumate, un vis. Era același drum - obositor și prea lung pentru alții, pentru mine un drum frumos, plin de mici surprize. Cum ar fi de frăguțele clipelor.
Asta cu importanță fiecărei clipe a început să îmi mișune prin gânduri de ceva vreme, dar de simțit cu adevărat asta se întâmplă doar de puțin timp, un pic dinaintea săptămânii în Parâng. Probabil în munți, unde ritmul vieții e altul, iar chestiile care să te distragă de la realitate sunt absente (telefon, Facebook, net și orice legături cu viața de acasă și de la serviciu) s-a accentuat acest mod de a simți realitatea.
Ce naiba zic eu aici? Sună ca o platitudine din cărțile motivaționaloide și mindfulnessiste, și anume "trăiește fiecare clipă" ca și cum doar ea ar exista. Doar că, pentru mine abia când nu am mai dat skip acum-ului pentru un viitor posibil, pentru un vis incert, abia atunci am început să văd clipele prezentului, ca niște perluțe aparent identice, dar fiecare diferită. Același drum banal spre casă e mereu altfel - ba sub lumina aurie pare brusc pustiu, omenirea parcă a dispărut, nu vezi picior de om, nicio mașină... ba e plin de lume, de mașini, agitație... ba miroase a frunze uscate, a toamnă, ba a gunoi, ba a ploaie... Totul e diferit mereu deși în mare, aparent e la fel. Rutina pe care ne-o creăm șterge diferențele, nivelează viața, ne face neatenți și plictisiți, nu mai vedem viața în complexitatea și frumusețea ei și căutăm doar senzații tari care să ne facă să simțim că trăim, că suntem vii...
Pe de altă parte, să fii mereu alert, să vezi mereu noutatea clipei, ineditul ei, frumusețea sau urâțenia ei, așa cum este, necesită multă energie, o atenție trează.. Nu te plictisești, asta e sigur, dar tinzi să obosești, să aluneci din nou spre rutină, spre a-ți disipa atenția...
Comentarii