micutze aberatzii

Îmi propusesem să scriu în fiecare seară, la cald, despre cum au fost zilele astea de vacanță intensivă. Da, chiar a fost o vacanță-terapie intensivă, dacă e să mă gândesc bine. Dar decât să stau seara în casă și să scriu, am preferată umblu lelea pe străzi până târziu și apoi kaput - somn adânc până în zori. Florența - Firenze e un oraș frumos, interesant, plin de istorie și de artă. Un oraș în care să revii, prin care să te plimbi pe îndelete pe străduțe la întâmplare, să te așezi la o măsuță,  sau pe niște trepte,  sau pe o bordură undeva unde ceva minunat îți fură privirea și atenția și să savurezi pur și simplu clipa. Un oraș în care ai multe de văzut, de admirat și de simțit. * Duminică pe la 7 jumate luam drumul aeroportului. După un zbor liniștit de două ore - și cam dormit (cu vise plăcute) - am sosit în Florența. Soare, 20 și ceva de grade, iar în drumul taxiului cu care am străbătut orașul am admirat partea mai puțin turistică a Florenței, plină de blocu...

O chestie de care vorbește toată lumea, toți visează la ea daaar... Monologul puiului de vulpe de Evtușenko (apariție surprinzătoare în revista internă) mi-a readus în minte această temă. Nu mai citisem poezia asta. Am citit-o și m-am întristat E desigur o parabolă - că niciun pui de vulpe argintie n-a povestit vreodată ce-a trăit, sau nu unui om. Da, tristețea vine din faptul că mulți oameni sunt în situația puiului de vulpe. Vor libertate, știu că e rău ce trăiesc, dar după ce încearcă o evadare, dau de greu, libertatea nu e o chestie paradisiacă, din contră, ai parte doar de greutăți și obstacole și trebuie să lupți pentru fiecare clipă trăită cu adevărat în libertate. Și renunță. Și se întorc la răul cunoscut, dar care le oferă confort, condiții, lipsă de bătaie de cap, hrană... abandonând viața adevărată. Parabola puiului de vulpe e dusă la extrem, puiul se întoarce la adăpost, deși știe că va fi ucis. Cumva, să renunți la libertate (adică la viață) e un fel de sinucidere. De fap...

Weekendul ăsta am simțit nevoia de natură - copaci, flori, aer, soare. Cum de plecat prin munți nu îmi permit - Toscana şi Cinque terre o să-mi halească toate fondurile - pe care oricum le-am gestionat nesăbuit, dar măcar am reuşit să împart în rate şi cursul şi dentistul. În aceste condiții ieri am mers la Grădina Botanică, la curățenia de primăvară cu asociația Team Work. Vremea perfectă pentru astfel de activități. Doar vântul cam nervos pe alocuri. Prin Grădină florile abia se pregătesc, se văd doar câteva brânduşe, ceva albăstrele şi pâlculețe de toporaşi. Da, şi tufele cu flori galbene. Şi mulți mâțişori de toate felurile. Am mers pe o alee lângă gard şi am pornit la muncă în echipe de 5-6. Am avut de greblat frunze, tăiat lăstari, strâns şi încărcat tot ce rezulta. Pare uşor dar nu era chiar aşa, mai ales după 4-5 ore de muncă. Dovadă că azi am o febră musculară cum n-am avut de nu ştiu când în tot corpul. Am adunat şi pilitura de lemn rezultată din tocarea crengilor cu un uti...

Ieri cred se discuta la masa de prânz în bucătăria firmei de una alta, când aminteşte Iulia de un subiect de senzație zilele astea. Documentarul de HBO despre Michael Jackson şi foştii copii ce declară că au fost abuzați.  Filmul a făcut valuri de indignare, mai multe posturi de radio au interzis muzica lui MJ. Asta am aflat cu o zi înainte de la Rox. Câtă corectitudine politică şi indignare stârnite de un film! Nu de fostul proces de pe când ăla mai trăia, nu de tot ce se ştia de atunci ci hop! acum la x ani după. Nu, nici pic de fățărnicie, nooo. Dar să revenim la bucătărie. Discuția a evidențiat că toată lumea îl judecase şi condamnase deja pe decedatul, pe baza ciudățeniilor lui, pe baza trecutului lui, apoi s-a trecut la condamnarea părinților care şi-au trimis copiii la ranch-ul ăstuia. Wow! Ce uşor e să judeci post factum, necunoscând pe niciunul dintre cei implicați, la o trăncăneală la masă! Ce atotştiutori suntem...  Mă gândeam... la cât de porniți suntem să î...

Poate vreodată în viața asta o să înțeleg felul de a (nu) reacționa al unor oameni. De ce nu îndrăznesc să zică ce cred, ce nu le convine? Au ei probleme atât de grave în mintea lor încât le e imposibil să se exprime dacă asta implică un minim de implicare personală? Sau sunt eu o persoană de care să le fie frică, un fel de bau-bau care te judecă şi te face harcea-parcea? Dracu' să ştie.

Vineri m-a pus pe gânduri ceva ce-a spus Răzvan. Era încântat de piesa "între noi totul e bine". Şi vorbea elogios de interpretarea lui Marius Manole. Câteva clipe m-am înteebat care era Marius Manole, după care da, mi-am amintit că de cum am văzut-o pe bunică m-am întrebat dacă n-o fi el. Şi da, actorul şipoate încă ceva, not sure. Sâmbătă seara mă apucase filosofarea şi despicarea firului în patru, de ce mi-a displăcut aşa mult piesa, cu toate că i-am prins mesajul și nu era deloc vreo prostie... Cred că primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost grotescul, personajele caricatural-groteşti. Şi discursul urma aceleaşi legi. Doar că nu era ceva cumva un pic abstract sau aluzii era realitatea actuală, pictată exagerat şi grotesc, mult prea aproape de ce ne paşte. Probabil că grotescul îmi provoacă repulsie. Apar tot felul de "simboluri" gonflate ale lumii moderne: actorul, regizorul, jurnalista, revista "nu pentru tine"... o grămadă de noțiuni inversate ...

Trei zile în care mai nimic nu merge, apar piedici aiurea unde nici nu gândeşti, apoi unele chestii se rezolvă nesperat de bine dar lăsând o stare generală de enervare, de aricire. Altele se împotmolesc pur şi simplu, alte chestii mă calcă pe nervi brusc şi aiurea, chestii pe care nu le înțeleg mă enervează, gânduri fugite cu pluta muşcă şi ele din răbdarea care nu mai este, că şi-a luat jucăriile şi a plecat exasperată de atâta brambureală şi nonsens. Vineri spre seară a fost cel mai naşpa, totul mă enerva la culme şi eram pissed off. Nici acum nu ştiu să definesc exact de ce, dar are legătură cu vechile stări de nervi şi draci care mă apucau când trăgeam de gaşcă şi degeaba, când mă simțeam a cincea roată la căruță şi că mă agit pentru ceva ce credeam că era spre binele tuturor şi de fapt nimănui nu îi păsa. Poate d-aia mi-a revenit starea asta de căcat, ca să mă limpezesc şi să înțeleg ceva, că e clar că fac sau gândesc ceva greşit. Abia acu' pe seară s-au mai decantat gânduril...

Cumva mai mult la feeling decât la o analiză rațională m-am decis să merg la cursurile de ghid național (continuarea celor de agent de turism/ghid local) tot cu Oxigen, nu cu ATGR. Interesant e faptul că gândul decisiv a fost legat de culoarea verde a unor trekkerşi de la Giesswein. Aşa că iar alergătură pentru cazier şi adeverință medicală. Jumătate rezolvat. Cu şi fără legătură, ieri Soie (unul dintre profii de la curs şi partener în conducerea Oxigen) a avut plăcerea să îşi serbeze cu noi, Oxigenii mari, mici şi wannabe. Pentru că de la seara de cântări de la Padina am văzut că Oxigenii sunt foarte de gaşcă, genul meu de oameni, fără fițe şi figuri şi care ştiu să se şi distreze, m-am dus (a fost în Gilda lounge, la parterul sălii Rapsodia - ce amintiri din studenția SSJ-istă!). Şi da, a fost ce trebuie. De multă vreme n-am mai dansat atâta (şi încă m-am tirat repede, pe la 22:45!) şi atmosfera generală nu a mai fost atât de mişto. S-au pornit mai greu, dar şi când au început to...

Mai ziceam cred și mai demult ceva despre lumea imaginilor. Sau poate doar mă gândeam... De la niște vorbe de ieri mi s-a reactivat gândul la această lume de imagini care se substituie realității. Era vorba despre o persoană care crede cu prea multă tărie în imaginea pe care și-a construit-o despre sine. Și din cauza asta poate părea snoabă. Imaginea mea despre mine, imaginea ta despre mine, imaginea a x oameni sau z publicuri despre mine - asta ar fi ce încearcă majoritatea oamenilor să armonizeze. Să își creeze o imagine coerentă. Ca să pară că treaba e solidă, coerentă. Și se străduiesc atât de mult să construiască această imagine, sau ansamblu de imagini încât se îndrăgostesc de ele. Cred cu tărie că asta e, așa sunt eu, așa trebuie să fiu, trebuie ca tot ce gândesc, zic sau fac să meargă în aceeași direcție, să aibă sens, să fie coerent. Pare logic? Pare, desigur. Ei, de relativ curând m-am apucat să sparg, să fac zob una câte una imaginile astea despre ce cred eu că sunt, c...

O zi cu somn mult şi vise bune. Şi ceva indescriptibil s-a întâmplat. ceva ce există da' nu chiar. I'm going slightly mad... cine să mai înțeleagă ceva... Dar e bine, categoric. Armonie şi acord total. Fără măşti, armuri, egouri... doar esență. Surprinzător. Total.