micutze aberatzii

Eram convinsa ca ieri voi sta toata ziua in casa, muncind cu drac si spor... O zi de kkt, adica. Dar ce bine ca exista neprevazut pe lumea asta! Iubesc neprevazutul! M-a sunat o fosta colega de facultate, cu care mai vorbisem eu sa mai mergem la un teatru... Aveam invitatii la teatru de la o alta fosta colega de-a noastra, buna prietena cu cea care m-a sunat. Uraaa! Teatrul Metropolis (??? de ce mi-a sunat cunoscut? a, da, am vazut reclama la festivalul de teatru B-Fit, si chiar ma gandeam c-ar fi tare misto sa ma duc la piesele din festival...), piesa "Tu si eu". Am intarziat, dar fetele m-au asteptat, am intrat incercand sa nu deranjam prea tare, ca piesa incepuse deja... Actorii erau francezi, vorbeau, evident in franceza... De fapt era un actor, singurul care vorbea, si inca un tip la pian si o tipa la vioara. Actorul avea o figura nu prea simpatica, cand zambea aducea a basescu... Si totusi a jucat super (parerea mea). Un lung monolog, gandit ca un dialog intre el si ea,...

gasca mea a plecat spre Vama... Cel putin o mare parte... Si cand ma gandesc ca ar fi trebuit sa fiu si eu acolo... la ora asta band o tequilla, votca sau bere... Dar daca totul iti merge prost, pe dos, mai bine s-o lasi balta... Asa mi s-a intamplat mie. N-aveam bani de mers, asa ca mi-am luat de lucru acasa... o lucrare cu deadline pe 30 aprilie... Ziceam ca reusesc s-o termin intr-o saptamana, dar era usor imposibil, ar fi insemnat sa nu mai dorm noptile si sa lucrez... dar sa fiu lucida si ziua, la serviciu... Dar poate ca nebuna cum sunt, daca ma decideam, o faceam si pe-asta... dar cand situatia e imputita, se mai intampla inca una mai motzata, sa-i puna capac. Nu-mi mai gasesc cardul. il dau pierdut dar dureaza minim 7 zile pana imi dau altul nou. Deci zero lei, zero bani, munca in draci... Asa ca m-am gandit, cu mintea uimita de asa intamplari absurdistane, ca mai bine o las balta si stau frumusel acasa, sa-mi termin treburile fara hei-rupisme daramatoare, cu riscul de a regret...

De cand am devenit cumva constienta de existenta mea am avut o dorinta ciudata, poate, din puctul de vedere al altora: sa fiu eu mai cu motz. Sa nu fiu ca altii. Mult mai tarziu, vorbind cu alti oameni, a vazut ca multi, foarte multi vor, dimpotriva, sa fie ca toata lumea! A fost un mare shoc pentru mine. Cum sa vrei sa fii un numeni, un/o oarecine?! Si totusi, lor le e bine... Mie nu, pentru ca eu sunt sincera cu mine, stiu cine sunt, ce vreau, ce imi trebuie, si nu fac compromisuri cu propria constiinta si viatza. Idealista, ar zice altii; nerealista; neadaptata, aeriana etc, etc. O fi oare atat de rau sa vrei sa fii tu insati/insuti, sa nu vrei sa fii "another brick in the wall"? Sa fii impacat cu propria-ti constiinta, chiar daca facand un compromis ti-ar fi mult mai bine? Sa faci numai ce stii ca e bine? Da, e greu, e foarte greu sa inoti contra curentului... Dar daca curentul asta, pe care multi il urmeaza, nu duce spre ceva bun, daca spiritul de turma te duce aiurea? A...

La ce bun toate astea? La ce bun tot zbuciumul, agitatia, nervii, dorintele, supararile, iubirile, suferintele, incercarile... La un moment dat obosesti si totul iti pare lipsit de sens. Ce caut eu in viata mea... ce rost am, oare trebuie sa am un rost? Oare viata e un vis (da, sunt altii mult mai destepti care si-au pus problemele astea...)urat sau mai putin urat? Cine sunt eu... ce sa fac sa scap din cusca (ma simt ca un soricel din acela care invarteste toata viata la cusca lui ca o roata)... Intrebari in general fara raspuns... sau fara un raspuns batut in cuie, clar, intrebari cu mii de raspunsuri la alegere... Nu-i nimic, e doar oboseala. M-as duce sa dorm putin, cum spunea Marin Sorescu (in Raceala).

O zi frumoasa, soare... "Verde crud, verde crud... Mugur alb, si roz si pur, Vis de-albastru si de-azur"... nu te mai vad, nu te mai aud, nici nu mai vreau, nici nu mai pot, nici macar nu pot spune ca am regrete. Cand nu se mai poate, cand e prea de tot, aberant, aiurea, pur si simplu ti se ia. De orice, oricat de puternic ar fi fost sentimentul. Dar tot raul spre bine... Mortii cu mortii si viii cu viii. Sa fim optimisti, viitotul e in fatza.

Dupa ce toata ziua am muncit pe branci, desi n-aveam chef, m-am dus cu gasca de fete de la dansuri sa vedem concursul de dans sportiv de la sala floreasca... E tare frumos, mi-am mai clatit ochii si mintea de prostiile cotidiene. Amicii, colegi de grupa cu noi au concurat, au dansat bine si au si castigat... Cand oare voi reusi sa fiu si eu acolo, pe ringul de dans, in lumina reflectoarelor, concurand cu cei la care azi ma uit cu admiratie?! E mirajul altei lumi, stralucitoare, plina de energie, de pasiune, de trairi puternice, agonie si extaz la un loc... Si tare as vrea sa gust si eu din mirajul asta... desi asta implica multa munca, sacrificii, timp, nervi, dezamagiri multiple (mai ales in gasirea unui partener)... Dar cred ca totusi merita. Voi incerca.

Iar o zi fara nimic notabil. Abia urmeaza o petrecere cu gasca, ziua alinutzei. Pirania, bere, tequilla (musai, obligatoriu!), voie buna si prieteni. Suna bine. Asteptare. Vrei ca timpul sa treaca mai repede, sa se faca ora party-ului. Evident ca timpul abia se taraste. Si oricum dupa ce trece (trece ora, ziua, saptamana, anul, trece viatza..) te gandesti de ce-oi fi vrut sa treaca timpul... Cand oricum nu stii ce si cum va fi, cand oricum totul se termina, iar ce e bun se termina muuult prea repede (cele rele tin mai mult, da' trec si ele). Vine petrecerea, bem, ne inveselim, maine e o noua zi, desi e sambata o sa am de munca (vreau bani in plus, asta e, munca in plus)... mirific.

Iar traim vremuri ist o (e)rice. Agitatie, basescu suspendat, manifestatii, furtuna intr-un pahar cu apa... Desertaciunea desertaciunilor... Sigur ca toate astea au importanta pe plan international, economic samd... Dar ce sa faci daca ai nostri politicieni dovedesc, inca o data, daca mai era nevoie, ca n-au decat o patrie, si anume interesul personal... Sa-si joace mica lor partida de alba-neagra, ca si cum ar fi atemporali, intangibili iar faptele lor nu ar avea nici un fel de urmari... Mi-e sila. De ceva vreme incerc sa evit sa ma gandesc la toate astea, dar vezi bine ca nu te lasa, porcariile astea vin peste tine, ti se baga in ochi, nu te lasa sa te detasezi... Ce bine era daca locuiam in padure, fara mass-media, intr-o realitate paralela, intr-o lume fara mizeriile generate de altii... Sigur, ar fi evazionism, rupere/fuga de realitate... dar ce bine ar fi...

Am pe birou, acasa, o fotografie cu bunii mei prieteni din vremea de glorie a editurii All... Au fost, cu adevarat, niste vremuri incredibile.... atunci am invatat, de la oameni deosebiti, ce inseamna prietenia, camaraderia, spiritul de gasca... Multi am fost, putini am ramas, si risipiti care incotro, unii plecati din tara, altii prin edituri sau prin alte locuri, mai bune... Si totusi, lumea asta e mica, uneori. M-a sunat azi o fosta colega de All sa-mi propuna o colaborare... E si vecina de cartier cu mine, o mai vazusem acum cativa ani cu un bebe in carucior... Am fost pe la ea, copila ei e deja maricica, umbla, vorbeste, au dus-o la gradinita... Ea e aceeasi persoana simpatica, sotul ei e si el neschimbat (si el tot de la All)... Am depanat amintiri - dom'le, ce vremuri! - si am inceput sa facem schimb de informatii despre ceilalti fosti colegi, cei multi si risipiti in cele patru zari, multe lucruri am mai aflat asa... M-am simtit cumva din nou aproape de toti vechii prieteni...

Iata ca sunt si zile anoste, fara nimic iesit din comun. Poate singura chestie misto de remarcat a fost micul eseu al unui bun prieten despre cum poate defini el fotografia, imaginea... Despre cum privesti lucrurile, astfel incat sa le VEZI, nu doar sa iti treaca prin fatza ochilor, sa le vezi cu ochiul interior, al sufletului... Am fost surprinsa (si totusi nu chiar asa de mult) ca vede lucrurile exact la fel ca mine... De fapt e firesc, doar am vorbit de atatea ori despre asta... Mai degraba am fost mirata ca a trimis acel articol al lui acum, cand cugetam si eu la asta, privind la primavara si soarele de afara, la frumusetea naturii... si o alta coincidenta... zilele astea mi-am pus pe messenger o poza cu un ochi abstract, un iris in culori fantastice... ochiul interior, sau ochiul atoatevazator, acea farama de divinitate din sufletele noastre...

Vorbeam azi cu un coleg despre Ucraina, Rusia si lumea slava... O lume despre care stiu destule (teoretic), o lume pe care cumva, in mod ciudat, o inteleg, desi n-am pasit niciodata in vreo tara slava... Probabil ca discutiile din copilarie ale mamei cu prietenele ei rusoaice, atmosfera de la redactia de traduceri in rusa, predilectia pentru o anume muzica, pentru literatura slava ma fac sa fiu cumva legata prin fire invizibile mai mult decat as crede de aceasta lume... Sau o fi si ceva adevarat despre sufletul slav, cel sentimental... Cine stie?! Adevarul e ca iubesc literatura rusa, filmele rusesti, muzica ruseasca (dar aia mai romantioasa si cea traditionala...), si... votca ... cu sau fara peshte afumat... Nu stiu de ce, dar uite, filmele si literatura rusa mi se par foarte profunde... si artistice, in acelasi timp... Imi ajung la suflet direct, vorbesc pe aceeasi limba... Tanjesc sa ajung sa cunosc aceasta lume, dar ma si tem de ea... sa nu fiu dezamagita... Oricum nu se stie cand...

Da, chiar a fost o alfel de zi. Am plecat dis-de-dimineata, pe racoare. Am avut bafta de vreme superba... La mosia lu' Otu erau ciresi infloriti, floricele pe campii, o frumusetze. A fost haios, baietii descarcau saci de ciment, BCA-uri, fiare si lemne iar noi stateam ca serpii (serpoaicele) la soare pe izoprene... Dar cel mai misto a fost ca ne-am dus sa facem grataru' in padure... Ce super vreme sa zaci tolanit pe izopren, sa te uiti la frunzisul verde si inalt, la cerul incredibil de albastru... Sa balotezi friptane si scrumbii la jar, sa bei vin, sa iti faci siesta fara nici o grija... Sa vorbesti vrute si nevrute cu prietenii, sa arunci cu discul (frissbi?)... aaa, a venit Ana cu o coarda si am retrait putin o bucata de copilarie, aia cu saritul coardei... beton! O gura de aer... de natura... prietenii alaturi... soare... cer... nori... flori de cires... Totusi uneori viata e frumoasa.

Sunt pur si simplu zile cand totul e wrong... Si mult de munca, ti se fac reprosuri aiurea, te stresezi pentru fel de fel de prostii, cei la care tii sunt indiferenti, total straini, iti trec prin minte ganduri fara rost, te incearca senzatii ciudate, te intrebi daca esti in toate mintile... Zile miiinunate, cand nimic nu e in regula, totul e aiurea si simti ca nu stii ce cauti in lumea asta, care ti-e locul... ca esti a little alien . Asa a fost (si inca mai este) ziua de azi... Bine ca macar a fost soare afara. Si ca maine ies cu prietenii la iarba verde... Si ca maine seara ma duc sa dansez cu fetele in club... Si asa ma fac ca uit de golul din suflet - care suflet, ce suflet, dom'le... ala care doare, ca sa stii ca n-ai murit inca... Cam pesimisto-trista ziua asta... biata zi, parc-ar fi ea de vina! Hmmm, nu se poate sa nu gasesc si ceva bun in ziua asta... niste e-mailuri amuzante de la prieteni... niste ganduri ale altcuiva despre femei... o gluma... cam putin. A, si un mar i...