BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 12 iunie 2017

Pe acoperişul Bosniei - vârful Maglić

Ieşind brusc din nori şi cețuri în mijlocul pădurii am intrat în colimatorul soarelui. A fost ca şi cum am fi trecut printr-o uşă invizibilă dintr-o cameră întunecată şi înnegurată în alta inundată de lumină.

Verdele proaspăt al vegetației dese lucea umed şi fraged. Am luat o curbă strânsă şi am rămas cu gurile căscate de uimire. Am văzut masivul pe care urma să îl asaltăm, conturat semyeț pe cerul albastru, trăgându-şi puterea din poienile verzi şi pline de flori de la baza sa.
 
Duba zdroncănea din toate încheieturile pe drumul poate cel mai prost din Bosnia şi am ratat pozele cu priveliştea care ne tăiase respirația. În cele din urmă i-a căzut şi toba.
Am ajuns în altă curbă, largă de astă dată, unde erau deja parcate primele dube (eram 6 în total). Ghidul ne-a spus că e de văzut o cascadă, aşa că am pornit pe urmele primilor sosiți. 

Am mers printr-o pădure frumoasă până am ajuns la un loc de belvedere, printre pini. Cascada, care era undeva sub noi nu se vedea - dedesubt era ceață. În schimb, deasupra mării alpine ce strălucea ca zăpada în lumina soarelui se ridicau crestele semețe necunoscute nouă ale Alpilor Dinarici. Era o privelişte de stampă japoneză.


Ne-am întors pentru continuarea drumului la maşini şi ne-am redistribuit în aşa fel încât să fim în 3 maşini cei pentru vârful Maglić şi restul tot în 3 pentru lacul Trnovačko Jezero.
Am mers până într-o poiană. Ne-am grupat sub conducerea celor 2 ghizi locali, Zoran şi... nu mai ştiu cum se numea al doilea. Zoran mergea primul, celălalt încheia plutonul şi făcea poze.
Ritmul a fost deloc rapid, pe indicator scria că avem 3 ore, ghidul a estimat 4, dar la final s-au dovedit 3 fix.
Am început cu un urcuş lejer prin pădurea de fagi sau frasini, am ajuns apoi la conifere şi în scurt timp am ajuns la jnepeniş.


Am ajuns în poieni alpine pline de floricele viu colorate, galbene, albastre, mov, roz, fel de fel. Soarele lumina cu putere crestele gri oțelit ale masivului ce se rifica semeț de printre poieni, flori şi jnepeni. Pe umeri purta nori fugari.
Pauză înainte de asaltul vârfului, mâncăm din pachețelele pregătite de gazdele noastre, preferatele noastre au fost napolitanele Cici sau ceva de genul ăsta.
Am pornit. Urcuşul a devenit destul de repede solicitant şi foarte curând am ajuns la porțiuni cu lanțuri. Ca aspect şi dificultate aş zice că se compară cu Piatra Craiului.


Pe măsură ce urcam, priveliştea ni se dezvăluia, amețitor de frumoasă. Pe versantul pe care urcam vederea nu ne era obturata de niciun alt munte înalt. Vedeam până hăt departe, spre masivul din Muntenegru ce poartă cel mai înalt vârf muntenegrean (pe care îl escaladau, în aceeasi zi, alți români din grupurile călătoare).
Se vedea impresionant cum se cască brusc un hău, canionul Piva, şi întinderile verzi şi păduroase ale ținuturilor bosniace şi muntenegrene. Nori grăbiți şi tot mai consistenți şi amenințători se fugăreau peste tot acest peisaj, împestrițându-l cu pete de lumini şi umbre.

Sus, tot mai sus... Am trecut de toate lanțurile, am intrat pe grohotiş, la limita dintre stânci, grohotiş şi zăpada devenită calotă glaciară. 
Am trecut şi de grohotiş, a urmat ceva pământ lutos cu ceva iarbă pe el, dar care ud fiind de la ploile din ultimele zile, aluneca extraordinar.

Peisajul devenea tot mai amețitor iar norii tot mai amenințători. A şi dat un stop de ploaie.

Am ajuns în şaua care ducea la vârf. De aici se vedea şi în cealaltă parte, dar nu cine ştie ce, acolo era perete compact de nori şi cețuri. Am putut vedea însă că toată partea de platou şi creastă era presărată de circuri glaciare mărețe, cu ceva urme de zăpadă pe ici pe colo. Ceața se ținea scai de vârful Maglič şi ne-am temut că nu vom vedea mare lucru de pe el.

Am pornit pe creastă şi în câteva minute am fost pe vârf. Ceața dansa, dar măcar spre partea dinspre care am urcat se vedea minunat. A fost un scurt moment în care fix pe vârf s-a ivit soarele, preț de 3- 4 poze apoi ceața şi norii s-au bulucit iarăşi.





Planul inițial era să coborâm pe celălalt versant, spre lacul în formă de inimă - Trnovačko Jezero - unde se aflau cei din grupul 2. Dar cum norii erau tot mai sumbri și se auzeau tot mai des tunete, iar ghizii noștri bosniaci ne-au spus că în cam o oră o oră și ceva vine ploaia și ne-au recomandat să ne întoarcem tot pe unde am venit... după o scurtă dezbatere, s-a adoptat tacit întoarcerea pe același drum, mai abrupt, dar mai scurt.

Drept care nu am mai lungit-o pe vârf ci ne-am luat picioarele la spinare și am tulit-o în jos. Iar lut, iat grohotiș, iar lanțuri. Am terminat cu lanțurile puțin înainte de a porni potopul. Un prim grupuleș ajunsese în poienița dintre jnepeni unde făcuserăm popasul mare dinaintea asaltului muntelui și am dezbătut că e frumos să îi așteptăm și pe ceilalți. Fix atunci ploaia s-a năpustit ca o perdea deasă și udă asupra noastră de nu se mai vedea la 10 metri în față. Ne-am adăpostit pe sup jnepeni în așteptarea celorlalți. Eram ca niște fantome colorate, ca niște ucenici vrăjitori așa împelerinați.

La um moment dau s-au auzit niște glasuri apoi au apărut de-ai noștri. Nu toți, dar destui. Au zis că ceilalți sunt mult în spate... decidem să plecăm și să ne așteptăm poate mai încolo, poate la mașini...

Restul călătoriei s-a desfășurat pe ploaie, apa șiroia pe noi, pe jos era aproape o baltă continuă, am lipăit într-una până la mașini. A tunat, a fulgerat, parcă întreg universul curgea în jurul nostu...

Am fost fericiți când am ajuns la mașini și am reușirt să mai scăpăm de chestiile ude. Cum-necum, cu tot cu salomonii cu goretex și cu parazăpezi tot am avut apă la șoșoni. Bag de samă că goretexul ăla n-o fi chiar așa durabil, puii mei.

Cei din grupul 2, culmea, au ajuns după noi, cu toate că la ei drumul era de 2 ore dus și tot 2 întors (la noi 3 cu 3). Au avut și ei peisaje superbe, pun aici poze cu lacul... dar tot murați (poate chiar mai murați ca noi) au ajuns la cazare.


0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails